Eu… încotro?

Sad-Woman-520x346

Am obosit să fac față provocărilor cotidiene deși mie îmi plac, mă fac să-mi țină mintea în alertă, mă fac să mă simt vie, importantă, decisă. Și cum în viața mea am mereu câte ceva de făcut, stau și mă gândesc cum să-mi eficientizez timpul. Căci timp eu nu mai am. Sunt o mamă de doi copii, care-și doresc mereu timp de calitate petrecut cu mine, am serviciu, casă, treburi casnice și mai nou acest blog. A, și să nu uităm soțul care nu e cantitate neglijabilă. Îmi vreau timpul înapoi!

Între toate astea eu trebuie să jonglez perfect. De multe ori mă gândesc că mi-am dorit prea multe de la viață, de la mine. Am realizat tot ce mi-am propus, acum ar trebui să savurez roadele muncii mele de până acum, împlinirile mele. Dar nu mai pot, nu mai am timp și nici energie. Cred că asta e cea mai mare provocare dintre toate. Să știu să mă strecor fără să lovesc, să zgârii sau să bușesc nervii mei. Exact ca-n trafic. Doar că acolo e vorba de-o mașină.

Și iată-mă la sfârșit de săptămână, cu răbdarea mea sub zero, cu cheful meu făcut praf și cu dorința fierbinte de a-mi lua liber de la tot. De la mine.

foto: .www.invisiblegoddess.com

Fabiola Ion

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

6 thoughts on “Eu… încotro?

  1. ovi

    niciodata nu ne dorim prea mult de la viata… asa cred…
    si mai cred ca… o data cu trecerea anilor, consideram ca ar fi fost bine sa ne fi dorit si mai mult de la viata…
    este la limita imposibilului sa avem ceva de valoare, fara sa ni-l fi dorit cu ardoare mai inainte…
    succes la strecurat… cum zici tu…

Lasă un răspuns