De câteva zile, observ în comportamentul buburuzei mari niște modificări. Adică plânset din senin pentru vreo remarcă de-a mea mai neaoșă, preocupare excesivă pentru cum arată și cum se îmbracă, ochi dați peste cap dacă vreun coleg de-al ei îi face vreun compliment, înțelegeți voi, tot tacâmul.
Acușa, eu, care tocmai mă bucuram c-am scăpat de era pampers-ului, a biberoanelor sterilizate sau a diversificării, de stat după curulețul lor scump și drag la orice pas, de învățat de mers pe bicicletă, trotinetă, cântat la clarinetă sau orice etă, de mâncat, îmbrăcat și spălat, asistate de mine sau ta-su, aveam acum o perioadă dulce de un pic de libertate adică mâncat, îmbrăcat, spălat singure, eventual eu vizionat un film cap-coadă, să înțeleg ceva din el, stat singure câteva ore în casă, teme făcute de una singură (buburuza mare) iar lista se poate cu ușurință lungi.
Dar NUUU, gata, s-a dus „la belle vie”… adică de ce aș avea și eu o perioadă de respiro? Să-mi ies din ritm cumva, să mă relaxez? No f… way! Că buburuza mare intră în adolescență, cu pași înceți dar siguri! Și să te ții atunci război și pace, break-dance și vals, păr în cap sau fără. Mai zilele trecute mă întrebase cum e cu făcutul de copii, adică să-i explic „mai explicat”, muuult mai explicat, decât cel potrivit vârstei. Și am reușit s-o lămuresc, iar răspunsul ei a fost:
-TU TOT AȘA AI FĂCUT? CE SCÂRBOS!!!
Azi dimineață, înainte de a pleca la școală, negociam aplicarea fondului de ten pe fruntea ei unde niște tentative de coșuri dădeau să apară. Eu nu, ești prea mică, o să se vadă, nu e necesar, etc, ea daaa, că de-abia sunt și eu mai frumoasă și cum să ies în lume așa!
Deja încep să văd orizonturi negre, gri, violet, orice culoare în afară de roz. Deja încep să-mi ascut limba și unghiile. Adică mă pregătesc!!! Ta-su se amuză copios, eu scot fum și flăcări pe nas.
M-am documentat nițel și i-am comandat de pe net, că eu n-am timp de bătut prin librării, o carte despre toate transformările inerente adolescenței pe înțelesul copiilor și sper să îi satisfacă curiozitatea excesivă. Căci altfel iar mă voi trezi întrebată în cele mai neobișnuite momente diverse lucruri delicate. Nu mă înțelegeți greșit, mă bucur nespus că mă întreabă, că are încredere în mine, dar câteodată pur și simplu mă blochează.
Ultima oară m-a blocat la volanul mașinii, în mers, când o luam de la școală. Asta cu mult timp înainte de remarca ei de mai sus. Eu:
-Ce faci, cum a fost azi la școală?
Ea:
-Mami, tu ai făcut sex cu tati?
Eu, după ce iau o gură zdravănă de aer și calc cu putere frâna (era să trec pe roșu):
-Da.
Ea:
-Aha… dar acum mai faci?
Ca să evit o discuție luungă, fiindcă nu era locul potrivit și eram un pic în întârziere, plus că îmi cam pierdusem din concentrarea necesară șofatului, îi răspund nu.
Ea a respirat ușurată și mi-a zis:
-Ce bineeee, mami!
End of story.
Așadar, urați-mi succes în noua mea etapă a maternității!
- Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
- Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024






35 thoughts on “Eu și pubertatea fiică-mii”