Cum m-am dat în bărci (1)

De fapt, cum m-am dat în barcă. Una singură. Așa de intens, că nu-mi mai trebuie vreodată.

În prima zi de Paște am fost în Efteling, lângă Bruxelles, un parc tematic pentru copii. Ca să fac o paranteză, în Europa sunt câteva astfel de parcuri tematice care atrag anual milioane de vizitatori, preponderent familii cu copii, dar și bunici, tineri nefamiliști și adolescenți.

Noi nu facem excepție. Le-am luat pe toate la rând, începând cu Disneyland și terminând anul acesta cu Efteling. Mai avem două de atins, Legoland și Phantasialand. Am zis că până se fac buburuzele mari și nu mai vor cu noi în concediu, să bifăm cam tot ce se poate pentru ele. Ele sunt în extaz, noi suntem relaxați. Cine are copii, știe despre ce vorbesc.

Dar să revin la barca mea. Proaspăt intrați în parc, ne hotărâm să ne dăm în bărcuță cu toții. Mai jos este un videoclip care să vă lămurească despre ce e vorba. Acum, buburuza mare și ta-su se mai dăduseră în așa ceva în Europa Park, eu nu eram prea dornică, dar mi-am zis să încerc. Am hotărât să ne așezăm mai pe la mijloc, pentru ca efectul să nu fie total. Ți-ai găsit! Senzația de lift, căzut de pe un bloc, propulsat în aer ca de pe o trambulină, toate astea au fost prea mult pentru noi. Buburuza mică s-a panicat și a început să plângă, cea mare a închis ochii, soțul era galben ca lumânarea. Eu am ales să urlu. Se zice că asta eliberează stresul și previne atacul de panică. Așa citisem eu mai de mult pe net. 

În același timp, încercam să o încurajez pe buburuza mică, mă gândeam cum naiba ajung la soț să-i trag două palme dacă leșină, așa, ca de prim ajutor, iar piciorul meu drept avea un tremur demn de breakdance. Deci, o nimica toată! Aaa, și mă gândeam să mai și înjur în gând. Ceva cursiv, lung, pe toată perioada de balans maxim.

În fața noastră, o familie de belgieni cu un copil de vreo 4 ani, savurau spectacolul oferit de noi. Barca era deja ceva plictisitor. Parcă și văd ochișorii aceia mici și albaștri cum ne priveau ca pe obiect de studiu.

Când ne-am dat jos, ne-a trebuit juma’ de oră să ne revenim. Mie deja îmi pierise cheful de distracție. Și îmi spuneam de ce naiba cei de dinaintea noastră țipau ca disperații, că doar era un balans, te dădeai cu bărcuța. Și de ce am ignorat semnul de la intrare, cel cu interzis gravidelor, invalizilor și celor cardiaci. Nu că ne-am încadra în vreo categorie, dar fricoșii de noi sigur nu aveam ce căuta. 

ĂSTA DA, DAT ÎN BĂRCI!  PARDON, BARCĂ!

Fabiola Ion

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

2 thoughts on “Cum m-am dat în bărci (1)

Lasă un răspuns