Apreciez un om când are coloană vertebrală. Când empatizează cu mine. Când îmi este aproape în cele mai negre momente. Când mă ajută, dar mă și ceartă. Cu blândețe. Pentru știe că și el va fi certat într-o zi.
Îl prețuiesc când mă încurajează și nu mă judecă. Nu pentru că nu ar vrea asta, dar știe că nu așa va rezolva o problemă, o dilemă. Îl mai prețuiesc când dă dovadă de educație sau bună creștere. Fiindcă în zilele de azi, a fi educat a ajuns din păcate să fie un lux, nu o normalitate.
Îl mai apreciez și când mă enervează maxim și-mi vine să-l iau la palme. Fiindcă știu bine că mă enervează tocmai pentru că ține la mine. Îl mai apreciez și când râde mult. Când e vesel. Pentru că viața asta e al naibii de frumoasă chiar dacă e și grea. Uneori dureros de grea. Îl mai apreciez când știu că l-am supărat foarte tare, l-am făcut să sufere, dar m-a iertat și a avut puterea de a merge mai departe.
Prețuiesc un om de la care am învățat ceva folositor. Un om discret. Un om sincer.
Am în viața mea câțiva astfel de oameni. Și sunt recunoscătoare că îi am. Fără ei, aș fi un om pierdut.
foto: ortodoxia.md
- Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (11) - 28 iunie 2022
- Cărțile din mine - 22 iunie 2022
- Tu cu ce te mai tamponezi? - 9 iunie 2022
9 thoughts on “Un om prețuit”