Eterna Poștă Română, glorioasă în vremea comunismului, falimentară aproape acum. Doamne ferește să ai nevoie de ea. Între timp s-au inventat numeroase firme de curierat rapid, unele chiar ultra rapide. Cu unele din ele lucrez și eu, deja mă cunosc ca pe un cal breaz.
Dar uite că mai am nevoie de ea, din an în Paşte. Am participat la un concurs, am scris un articol pe blog, am câștigat premiul III, constând într-o carte. Organizatorii au trimis-o prin Poșta Română. A durat cam 2 săptămâni să fiu înștiințată prin magicul fluturaș că trebuie să-mi mișc fundul până la oficiul poștal de unde trebuia să-mi ridic premiul.
Asta s-a întâmplat ieri. Sțiți, ieri a plouat la Constanța. Și când se întâmplă acest fenomen meteorologic, la noi în oraș, dar cred că și în altele, aproape toți șoferii o iau razna. Nu știu ce mecanism se declanșează în creierul lor și în al meu câteodată, trebuie să recunosc, de toată lumea e nervoasă, grăbită, uită regulile de circulație. A, și nu mai există nici un loc de parcare, da’ nici unul, toată lumea vrea să coboare din mașină direct în locul de muncă, magazin, bar, spital sau mai știu eu ce.
Taman când ploua mai tare m-am dus eu după carte. Am găsit greu loc de parcare, chiar și departe de oficiul poștal, m-am spălat bine pe picioare prin toate bălțile formate, m-am udat, dar culmea, asta mi-a plăcut nițel, fiindcă de mult n-am mai mers prin ploaie, o ploaie caldă de vară.
Când am intrat în oficiu, am avut senzația unei călătorii în timp, nimic nu părea schimbat din vremea copilăriei mele. La ghișeu, doamna vorbea cu colega ei. M-a văzut intrând dar m-a ignorat total cred că vreo 5 minute. Probabil pentru că eram singura „clientă”? Timp în care eu îmi pregăteam niște scenarii în minte. O întreb de vorbă, fac mișto de ea, o înjur sau plec. Fix când am ales varianta cu mișto-ul, se întoarce spre mine, și cu un zâmbet larg (norocul ei!) mă întreabă cu ce mă poate ajuta.
„Să–mi dai naibii odată cartea aia şi să-mi văd de treaba mea!” a fost răspunsul instant. Doar în capul meu. Fiindcă i-am înmânat fluturașul și am scos un „Am de ridicat un colet!”
A mai durat ceva până a verificat în nu-știu-ce fișe, în nu-știu-ce „depozite”, în nu-știu-ce secțiune, unde este coletul meu gigant – o carte. Apoi, după ce a găsit-o, țac, țac, niște ștampilele puse, ale căror sunete inconfundabile nu am cum să le ignor, parcă erau puse pe creierii mei, deja creți, și în sfârșit devin mândra posesoare a cărții primite. Oau, doar atât? Sigur nu mai trebuie să semnez ceva sau să mai aștept? Că doar am cel mai important sau imens colet trimis vreodată!
Între timp, ploaia s-a oprit, a ieșit soarele, eu m-am uscat pe picioare, am plecat de acolo mai rapid decât am ajuns.
Pentru astfel de servicii recomand cu cea mai mare căldură firmele private, nu de alta, dar ei transportă şi cârnaţi la cerere (fapt real!!), care nu au timp să se strice.
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (17) - 3 februarie 2023
- Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografei Galia Dan - 2 februarie 2023
- Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografei Ana Boraciu - 26 ianuarie 2023
Pingback: Recomandări (5) | Illusion