Decalogul meu

Naiba m-a pus să umblu în tolba cu amintiri, dar mi-a plăcut tot ce am redescoperit. Jurnale, flori presate dar cu miros intact, multe scrisori parfumate, rujate, mâzgălite, unele din doar câteva cuvinte, altele adevărate bucăți de suflet așternute pe foi îngălbenite, vederi, felicitări de pe vremea când încă se mai trimiteau prin poștă. Invitații de la propria nuntă, mărturii, bomboane, bucăți de dantelă, primele ecografii cu buburuzele mele, un moț (al cui o fi?) dar și carnete de note, diplome. Am redescoperit emoții și-un zâmbet șters în colțul gurii. Toate astea parcă au aparținut  altei persoane, nu mie, cea de acum.

Cel mai tare m-a amuzat când am descoperit într-o agendă cu tot felul de însemnări, decalogul meu, cel al unei puștoaice de numai 16 ani, ce aparținea unei generații proaspăt ieșite din comunism, atât aveam când l-am scris. Credeam cu tărie în cele zece porunci și încă mai cred. Habar nu am de ce le-am scris atunci, când mintea mea era făcută doar pentru visare de Feți Frumoși și invidie pe noutățile vestimentare ale colegelor mele de liceu, dar știu sigur că ele au fost etalonul meu în viață, chiar dacă uneori am mai trișat.

Recitindu-le acum, admir adolescenta care și-a trasat atunci asemenea directive de viață. Mă întreb acum câți dintre adolescenții de azi și-ar scrie astfel de „porunci”, benevol, pe care eventual, să le și respecte. 

image

Fabiola Ion

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

14 thoughts on “Decalogul meu

  1. si tu mai crezi in Mos Craciun? ca sa se schimbe balanta, la tinerii de azi, e nevoie de mai mult decat de superficialitate. desi imi sunt dragi, si cred in ei…cred ca e greu sa-si redefineasca valorile, cand traiesc intr-o „concurenta acerba”, legata de tot felul de nimicuri!

  2. Foarte frumoase amintiri! E minunat că le-ai păstrat. Uite ce principii frumoase de viaţă preţuiau adolescenţii acelor generaţii. Iar faptul că ţi-au fost călăuză în anii ce au urmat, înseamnă tare mult.
    Foarte frumos scrisul tău de la acei ani.
    Numai bine! 🙂

Lasă un răspuns