Am stat de vorbă cu o mămică tinerică, frumușică, cu ceva vechime în ale căsniciei și cu doi copii frumoși. Despre mai multe lucruri. Fiind perioada Sărbătorilor, am vorbit și despre dulciuri. Mă rog, ea a vorbit, eu am ascultat și am încercat să pricep.

Îmi spune la un moment dat „Știi, eu mănânc zilnic dulciuri, cam aceleași de fiecare dată deși au forme și gusturi diferite. Și tare îmi doresc o acadea mare, roșu cu alb, super lipicioasă și delicioasă, să ronțăi la ea până nu mai rămâne decât bățul!” Îi zâmbesc dar nu prea pricep, în primul rând că nu e mare amatoare de dulciuri și în al doilea rând e suficient de deșteaptă să știe de unde să-și procure o astfel de acadea, dacă asta vrea. 

Apoi mă uit mai bine la ea. Fața și ochii îi radiază într-un fel anume, într-un fel pe care eu nu l-am văzut până acum. Și dau să deschid gura, dar înghit în sec și aștept să continue. Și nu continuă, mă privește lung, înțelegând nedumerirea mea. Dar fiindcă o cunosc de mult timp, într-un târziu pricep și îi răspund „Dar dacă acadeaua are ardei iute la mijloc, nu ți-e teamă că o să te cam usture? Și n-o să mai simți deloc gustul de dulce?” Iar ea îmi zâmbește înțelegător și continuă „O acadea e o acadea, oricum ai lua-o. Te lipești de ea cu mâinile, cu fața, cu buzele, cu dinții, îi simți gustul treptat și niciodată deplin, vrei să o arunci fiindcă oricum nu o poți termina, dar nu te-nduri că e prea dulce.” Ce să-i mai răspund? Să se limiteze la dulciurile ei zilnice că s-ar putea să-i sară glicemia în aer? Sau că s-ar putea s-o usture foarte tare, de la ardei, desigur?

M-am întrebat totuși „De la atâta dulce, cu sau fără ardei, nu i s-o apleca?”

foto: thewallpapers.org

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024
• Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (24) - 1 aprilie 2024
• Spiritualitate - 19 martie 2024