Am două fete, știți asta deja. Ce nu știți e cum îmi vine mie câteodată să reacționez când e vorba de ele. Sar din lac în puț, din avion în pupici cu sclipici, din hăhăială în șcheuneală, chestii d-astea… normale.

Pur și simplu e vorba de momentul ăla. Magic sau nu. E magic când simt io așa că mă străbat toate laserele iubirii, ale prețuirii, ale revelației, ale ”oooaaaaiii, ce fete așa și pe dincolo am”, ”ce părrr, ce ochișooori, ce gropițeee”, ”ce dăștepte, prințese și jmechere sunttt”, ce mai, mă mir și eu de mine cum a pogorât duhul iubirii peste mine tot grămadă și m-a făcut să simț ce habar n-aveam io că pot. Și n-ar fi nimic rău în asta, căci e normal ca orice cioară să simtă așa pentru puii ei.

Nu mai e magic când mă supără. Uneori amândouă în același timp. Atunci e momentul ăla cu fulgere și trăznete, cu ”mmrrr” și ”așșșrrr” printre dinții bine încleștați ca să nu mușc o bucățică din ele. Las’, între timp mi-am mușcat limba de mai multe ori.

E momentul ăla în care îmi vine să experimentez cel puțin cinci frezuri noi pe părul lor, toate pe stilul Tinei Turner, să învâț să cânt sau să vorbesc cu pereții. Ăia cel puțin mă ascultă și bagă în tencuială tot ce am debitat eu. Adică învățăminte d-astea de viață, simple, ușoare, fără prea mari eforturi de ținut minte. Fiindcă uneori mi se pare că vorbesc o limbă de care ele nici măcar nu au auzit. De fapt nu mi se pare, e o certitudine, mi-au confirmat-o și alte ciori, care ca și mine taca-taca, toca-toca, paca-paca la capul progeniturile și ele ”ăăăă, ce spuneai?”

Bineînțeles că momentele astea sunt alternante. Și bineînțeles că toate mamele cu doi copii au aceste stări. Numai că uneori mă minunez și eu de treaba asta, ca să nu spun că mă amuz copios, fiindcă cameleonul e mic copil pe lângă mine.

foto: pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Câtă primăvară încape într-o floare? - 24 martie 2023
• Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografului Andrei Dobre - 9 martie 2023
• Sfânta Superficialitate, cea de toate zilele - 3 martie 2023