Am crezut că vara mă mai relaxez și eu, vine vacanța copiilor mult dorită, mult visată de adulți și mai elimin din responsabilități. Ce dacă ea vine la pachet cu ploi ce nu se mai opresc sau arșiță zi și noapte. Că doar e vară.
Până acum n-am dat astfel de semne, poate de acum încolo. Mai fur și eu ce-i drept niște momente, dar și alea sunt ciuntite sau fragmentate de diverse solicitări din partea restului de familie. Că doar mamă și soție e doar una.
Bunnn. În săptămâna ce tocmai a trecut îmi amintesc că am o programare la manichiură. Să-i zicem un respiro. E notată și pe telefon și pe calendar ca nu cumva să o ratez. E fix la ora 1, când e răcoarea mai mare, dar așa a fost să fie. Înarmată cu răbdare și chef de mișcare pe jos, fiindcă cu mașina găsirea unui loc de parcare îmi solicită de fiecare dată crearea de noi scheme logice de așezare în spațiu, plec spre locul cu pricina.
Pe la jumătatea drumului regret că n-am ales să-mi antrenez mintea cu găsirea unui loc de parcare, încep să cred că voi deveni blondă fiindcă sigur mi s-a decolorat părul de la cât soare a văzut sau că am greșit rochia azi dimineață când m-am îmbrăcat, a devenit perfect mulată pe mine. Eu și cu câțiva pensionari curajoși nesăbuiți vrem să demonstrăm fix la ora asta perfectă de prânz că dictonul ”mens sana in corpore sano” e perfect valabil. Adică mersul pe jos face corpul sănă… toasă la cap oi fi?. Că nu cred că voi ajunge la destinație cu un aspect prezentabil și tocmai ce-mi apăru o altă dilemă. Ce culoare pe unghii se asortează cu racul fiert de mine?
Cu gândurile astea și încă un milion pe lângă ele, plecată în mers sprințar și ajunsă la viteza melcului, mă înființez cu un fel de zâmbet pe buze ca să-mi țină picăturile de transpirație pe nas, să nu-mi pice-n gură, la draga mea de manichiuristă. Ea e relaxată, stă la umbră, eu de-abia aștept să mă gelatinizez în scaunul ei confortabil și să nu mai plec de-acolo până nu revin la culoarea mea de bază. La corp, nu la unghii. Alea deja devin neimportante.
Cu imaginea asta în capul meu și fericită nevoie mare că am reușit să nu mă-ntorc din drum sau să anulez programarea pe motiv de ”saună înainte de manichiură zău dacă am mai făcut”, o privesc victorioasă pe cea care urma să-mi îndrepte zâmbetul într-unul adevărat. E un fel de Houdini, știu că mă va readuce de la starea mea de dracu’ m-a pus să-mi folosesc picioarele, mai bine le băgam în ideea asta creață la ahh, ce unghii perfecte am!
Mă privește mirată și mă întreabă:
– Ce-i cu tine aici?
– Ăăăă…. pro… gra… ma… rea mea… nu e AZZZIII???? îngaim, convinsă că delirez de la soare. Clar, făcusem insolație.
Știu eu că n-are cum să mă înșele telefonul sau însemnarea foaaartee vizibilă de pe calendarul care tronează zi de zi în ochii mei. Nu, nu mă înșelaseră, erau corecte. EU le notasem corect. EA le notase corect.
Totuși, de ce naiba miercuri nu e totuna cu joi? Care e diferența? Că mie nu mi-a fost clar.
foto: www.vremeanoua.ro
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
- Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024
19 thoughts on “În arșița verii…”