Eu nu urăsc nimic și pe nimeni dar proiectele școlare ale buburuzei mici îmi ridică părul pe ceafă și-mi dă de gândit serios că s-ar putea să fi găsit și eu în sfârșit ceva de urât.
Fiindcă suntem la început de semestru școlar, încă sunt calmă și nu-mi îngheață instant zâmbetul pe buze când aud fatidicele vorbe ”Mami, pentru luni am un proiect /portofoliu de făcut!”
Urăsc modul în care sunt gândite și mai ales cum trebuie puse ele în aplicare. În primul rând temele alese nu sunt deloc ușoare, chiar anevoioase și în unele cazuri total lipsite de interes pentru copii. În al doilea rând necesită fără doar și poate ajutorul (cel puțin) unuia dintre părinți. Părinte care și el, la rândul lui, de luni până vineri are propriile proiecte zilnice de finalizat sau pe termen lung, că deh, e adult.
Sâmbăta și duminica, asta dacă nu lucrează și atunci, ar vrea și el să-și facă proiectul de relaxare și încărcare a bateriilor pentru stiva de proiecte care nu-l iartă și-l așteaptă cuminți în fiecare luni.
Eu, de exemplu, aș prefera să petrec timp cu copilul meu în cu totul altă manieră, în parc cu bicicletele, plimbându-ne pe malul mării sau hrănind (dacă avem norocul să apară) lebedele de pe lac. În niciun caz să buchisesc căutând informații pe net, transcriind texte care oricum nu-i prea interesează pe copii, procurând materiale pentru tot felul de machete, la ore imposibile sau în timp record, decupând, lipind, pierzând niște ore bune pentru ca produsul finit să fie notat la clasă. Sau nu.
Și cum noi, adulții, ne străduim ca proiectul copilului să fie cel mai reușit pentru că nu ne lasă sufletul sau nu ne riscăm să-l trimitem cu versiunea cea mai jalnică, ajungem să ne roadem unghiile sau să ne smulgem părul din cap că nu știm să desenăm un elefant, să decupăm corect o literă de 3mm dintr-un ziar vechi sau să încadrăm corect niște imagini, texte sau desene pe un format A4.
Știu o mămică cu job full time, fără bonă sau menajeră care să-i preia din proiectele ei zilnice, căreia i-au trebuit două săptămâni să termine un proiect intitulat ”Viața și ctitoria lui Ștefan cel Mare”. Am admirat-o pentru perseverența și răbdarea de care a dat dovadă pentru a realiza așa ceva. Mă întreb dacă fiica ei a reținut vreo informație din tot minipanoul ăla publicitar, cam asta era dimensiunea proiectului cerut. Mama sigur e tobă de istorie. Dacă o sunam la 3 noaptea îmi spunea fără prea mult efort în ce an a ctitorit Ștefan cel Mare Biserica Sfinții Voievozi din Cucuteni sau numele celei de-a treia soții. Uite așa am aflat și eu că a avut trei soții.
Sauuu…. Îmi amintesc cum eu, plecată din țară, cu un net jalnic spre deloc la dispoziție, încercam să dau explicații acasă fiică-mii cum să facă un proiect despre planete și sistem solar. Știți, eu eram la relaxare. Iar proiectul era fix pe gustul meu, doar mă tot laud că sunt cu capu-n stratosferă!
Întrebare. Sau întrebări. Proiectele astea pentru cine sunt de fapt? FB-urile sau notele acordate ale cui sunt? Timpul astfel petrecut cu copilul e timp de calitate?
foto: colecţia de proiecte ale mămicii exemplificate.
- Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
- Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024
27 thoughts on “Urăsc proiectele școlare!”