
De azi gata, declar solemn că sunt cea mai mare iubitoare a primei zile din săptămână. M-a lovit amorul tot în sfânta zi de luni, pentru că e Ză Best Dei pentru ca toate lucrurile bune, dar mai ales nebune să mi se-ntâmple, cum altfel decât… luni. Dacă până acum mă crizam, înverzeam sau scoteam flăcări pe nas de ce să nu-mi fac iubită tocmai cea mai mare dușmancă a mea, ziua de luni?
Mă trezesc de dimineaţă, rectific, SUNT TREZITĂ DE DIMINEAȚĂ (!!!) şi am senzaţia că m-a călcat trenu’. Asta aşa, la prima strigare. De fapt simt prin toţi porii cum o întreagă garnitură de tren m-a făcut foiţă de ţigară. Ce intercity, ce rapid, ce accelerat… Niciunu’ din ăstea, direct unu’ japonez. Final touch, unu’ autohton, un personal care nu era hotărât dacă să meargă la mare sau la munte.
De data aceasta încep cu o întrebare. De ce naiba ne trebuie o zi anume din an să sărbătorim, aniversăm, bem, chefuim sau ce-l pocnește inspirația pe fiecare, o emoție, un sentiment, o trăire sufletească pozitivă?
Într-o frumoasă zi de sâmbătă o pune naiba pe buburuza mare să dea iama în colecția de dvd-uri a familiei și nu cea cu desene animate sau filme pentru copii, ci în cea cu filmări din concedii, petreceri, botezul ei și-al soră-sii și nunta noastră. Ce ziceam de zi? A, da, că a fost frumoasă până-n clipa aia.
Știu, a trecut Răzbelionu’, nebunia, agitația, entuziasmul, zama de varză, pupatu’, uratu’ și alte cele și revenim încet, încet la lucruri serioase precum politica, aruncatu’ cu privirea și datu’ cu părerea în cel mai profesionist mod, căci aici cu toții ne pricepem.