Ce poți face după ce Constanța a fost devastată de un cod roșu și unu’ portocaliu de vânt, frig și zăpadă? Mai ales zăpadă. Ce altceva decât… muuultă mișcare. De orice fel, dar mai ales cardio.

Deși am evitat la maxim să părăsesc domiciliul în perioada de urgie și imediat după, cu excepția drumului către serviciu, a trebuit să fac unu’, undeva în zona Casei de Cultură. Chit că te aventurai cu mașina proprie, cu taxiul sau pe jos, inima tot bătea toba de te surzea, parcă ai fi alergat zece kilometri.

Ca să scot mașina din garaj, făceam primul cardio. M-aș fi descurcat să merg cu ea dar ei îi încingeam frânele iar mie răbdarea. În plus, locurile de parcare erau practic inexistente. Dacă apelam la un taxi, mulțumesc dar nu, mulțumesc, aveam o oră de așteptat să vină și cel puțin juma’ de oră să ajung la destinație, ca să nu mai zic de costul pe măsură al cursei. Tot un cardio e și ăsta, mai ales că nu ajungeam în timp util la destinație.

Bun. Atunci ce pot face două picioare dibace? Să meargă și să mențină echilibru’ proprietarei. Prin zăpadă, evident. Una peste alta mie chiar îmi place să merg pe jos. Așadar încalț șenilele, pun strat peste strat de haine, căciulă, glugă, fular, mănuși, într-un cuvânt mă echipez corespunzător și mă aventurez. A, am uitat de casca de protecție, dar n-oi fi eu atât de norocoasă să-mi zgâlțâi neuronii. Cât de rău putea să fie?

Ce să zic, așa traseu interesant de străbătut n-am mai avut de multă vreme. Din trei în trei minute îmi resetam orientarea în spațiu, făceam stânga-nprejur, escaladam munți, dealuri, podișuri, văi și câmpii nu prea am găsit de traversat, nici ape curgătoare. Aștept primăvara pentru asta. Joaca asta de-a „schimbă direcția acum!” mi se părea chiar distractivă. Adică, la naiba, cine a inventat mersul’ în linie dreaptă? Fără oprire, fără cotire, fără sărituri în lungime și-n lățime, hai și o țâră de balet… veața ie pustiu.

La gândul ăsta am început să zâmbesc… Pardon, să rânjesc. Mi se părea de-a dreptu’ amuzant. Și-n plus afară era deja caniculă, la -6 grade cât se îndurase mercuru’ să urce-n termometru cred și eu, iar transpirație mea curgea râuri, fluvii.

Mai erau și alți temerari ca mine dornici de sporturi extreme, de băgat picioru’ în nămeți virgini, neatinși de alții înainte, da’ parcă niciunu’ nu-și arăta fasolea mai abitir ca mine. Deh, probabil știau traseul dinainte ori aveau antrenament.

La un moment dat am fost nevoită să trec în mersul piticului pe sub niște cabluri puse la pământ de vântul puternic și mă rugam la sfântu’ Enel să nu fi fost de la el din ogradă. Nu de alta dar și transpirată și coafată, nu puteam ajunge la destinație. Asta, dacă mai ajungeam. Am ajuns la timp, îmi luasem un avans bunicel, căci parcă bănuiam că un drum de maxim zece minute o să-l fac în dooșcinci de minute. M-am prăbușit într-un scaun, fericită nevoie mare de performanța mea, udă fleașcă, vie și nevătămată. Punctuală, însă.

La întoarcere eram deja expertă, știam care trotuare sunt curățate de zăpadă, care trebuiau evitate, unde trebuia să merg degajată și unde trebuia să depun maxim de efort, chiar și pentru o banală traversare de stradă. Din păcate nu prea am avut multe clipe de relaxare, semn că concitadinii mei nu-s prea gospodari.

Stau și mă gândesc câtă lume a stat bine cu inima zilele acestea. Se pare că eu am reușit. Așadar, e timpu’ pentru cardio!

Citește și Cine-a pus mașina-n drum, ăla n-a fost om nebun!

foto:  pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (17) - 3 februarie 2023
• Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografei Galia Dan - 2 februarie 2023
• Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografei Ana Boraciu - 26 ianuarie 2023