Una din multele zicale românești, cu așa-zis tâlc, ce transcende generații este chiar cea din titlu. Zicala asta mie îmi zbârlește părul pe ceafă ori de câte ori o aud. Și am tot auzit-o de-a lungul vieții… Capul (meu) plecat, încă de la o vârstă fragedă, a rămas bine fixat pe umeri și perfect lipit de gât însă sufletul a fost teaca sabiei bine ascuțite de fiecare dată. Și-a naibii sabie dac-a vrut ea să stea locului, s-a răsucit după bunul plac în singurul loc unde, dacă tot a intrat, trebuia sa stea liniștită.
Prima oară când aveam să o aud și s-o percep atât de bine a fost pe la 15 ani. De la tatăl meu. Cine altcineva decât modelul meu în viață, care avea și încă are un simț al diplomației și al rezolvării de conflicte atât de dezvoltat, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Nu știu dacă latura asta i-am moștenit-o suficient de bine. Știu că atunci când a pronunțat-o, ca pe o concluzie, cuvintele lui mi-au rămas bine săpate în suflet. La acel moment el aplanase un conflict între mine și unchiul meu, unchi în casa căruia mi-am petrecut anii tumultoși ai adolescenței.
Îmi ascultase povestea, era de acord cu mine căci aveam dreptate şi cu toate acestea trebuia să-mi plec capul. Lucru pe care l-am şi făcut de altfel. Pentru o atmosferă liniştită, pentru o falsă stare de bine, când eu de fapt eram plină de frustare. Ripostă? Nici gând, nu aveam curajul ăsta. Şi nici suport.
Tot în aceeaşi perioadă, la şcoală, o profesoară îmi jignea conştiincios un coleg numindu-l „indian împuţit” pentru simplu motiv că el a ales să-şi lase părul lung, lucru aproape de neconceput pe atunci. Eram proaspăt ieşiţi din comunism, ne exprimam şi noi personalitatea fiecare cum putea, el alegând această variantă. A fost umilit de multe ori, dar de înfruntat sau ripostat, niciodată. Era ameninţat cu vizita pe la director, cu o corijenţă neîntemeiată fiindcă era şi este un tip inteligent, cu exmatricularea. Cum ar fi avut curajul să ţină capul drept?
Maturitatea şi lecţiile de viaţă au venit mai târziu la pachet cu aceeaşi sabie. Nu îndrăzni să-ţi susţii punctul de vedere, fie el greşit, nu îndrăzni să arăţi cu degetul o nedreptate fiindcă oricum nu vei schimba nimic, nu care cumva să visezi la ceva, orice, de la o alună glazurată la un zbor cu parapanta fiindcă, nu-i aşa, trebuie să ai capul plecat pentru a nu deranja, supăra, eventual instiga la noi dispute ce pot degenera, ş.a.m.d. Sigur se va găsi unul sau una cu sânge fierbinte să facă asta, dar ce contează, tu stai (aparent) calm, echilibrat când de fapt aduni nepuţintă peste nepuţintă, supărare peste supărare, amar peste venin şi tot aşa.
Nu îndrăzni… cică. Ba daaa, ÎNDRĂZNEŞTE!!! Cu toată inima. Cu argumente. Cu fruntea sus.
Mentalitatea asta trebuie să dispară. Pentru totdeauna. Ştiu că e adânc înrădăcinată şi va necesita mult timp şi energie consumată dar e singura cale de a fi un om împlinit în toate sensurile. De a avea coloană vertebrală. De a fi asumat. De a nu se ajunge la situaţii de genul celei cu care se confruntă acum toată ţara.
Capul plecat sabia nu-l taie. Da, da’ nici bine nu-i e!
foto: pixabay.com
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
- Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024
18 thoughts on “Capul plecat sabia nu-l taie!”