Am rugat-o pe micuţa adultă să-mi răspundă la 14 întrebări pe care dacă i le-aş fi pus verbal mă îndoiesc de coerenţa răspunsurilor dar nu şi de sinceritatea lor. Ar fi început să mă întrebe de ce, cum, ce rost au, ce-am mâncat sau dacă m-am lovit la cap. Aşa că le-am aşternut pe hârtie şi am rugat-o să-mi răspundă în scris la ele, fără să stea mult pe gânduri, exact cum crede ea de cuviinţă.
Toate Citeşte mai mult…

Am vrut să ştiu de ce. Întotdeauna există cel puţin un de ce în viaţa noastră. Evident că n-am fost atât de inteligentă să aflu şi răspunsul. Apoi m-am resemnat, aflarea unui răspuns ce nu-şi găsea drumul către mine consuma mult prea multă energie.
Câteodată, din senin sau iarbă verde, mă plesneşte peste toţi muşchii din corp hărnicia. Probabil sunt sadică de-mi place senzaţia ce mă animă, programez până la ultima secundă ce voi face cu ea, nu o pot lăsa în voia sorţii sau să se piardă în neantul trăirilor zilnice. Pasăre rară care-mi eşti, minunăţie ce nu-mi ţii mai mult de o zi, cum să nu te exploatez la maxim? N-are fata cum.
Lipitul poponeţului de scaunul maşinii timp de opt-zece ore poate fi motiv serios de stricat zen-ul, reconfigurată răbdarea sau îndreptat părul din cap. Când în aceeaşi maşină sunt adulţi şi copii deja simt că noţiunea de entertainment e altfel definită, iar plictiseala este o utopie. Dacă nu dormim, musai să… vorbim. Şi nu oricum, ci corect.