E octombrie. De-abia octombrie iar mie mi s-a luat deja de temele fiică-mii. E la vârsta la care încă ce-i al ei e şi al meu, probleme, vise, dorinţe. Şi teme. Sau mai ales teme. Asta îmi creează un disconfort maxim fie la serviciu, fie acasă.
Sunt un părinte din secolul XXI, secolul informatizării și modernizării tuturor domeniilor, cu doi copii într-un sistem de învăţământ românesc atât de învechit şi de ineficient încât rămân uimită când uneori apar nişte excepţii, fiindcă el oferă societăţii (şi de ce cele mai multe ori nu celei româneşti) adevărate mine de aur. Acest sistem omoară sau închistează personalităţi, robotizează şi rigidizează gândirea când exact asta ar trebui să facă, s-o ajute să se dezvolte.
În loc ca acest sistem să se muleze sau să se adapteze epocii moderne în care trăim, el se încăpăţânează să producă analfabeţi funcţionali pe bandă rulantă. În anul de graţie 2017 încă se mai practică învăţatul pe de rost a unor texte sau comentarii kilometrice sau a unor formule fără început şi sfârşit, nemuritoarea întrebare „Ce a vrut să spună autorul/autoarea?”, predarea unor materii care nu îi pregăteşte cu absolut nimic pe elevi pentru realitatea pe care va trebui s-o înfrunte în viaţa de zi cu zi la terminarea școlii.
Jur că nici până în ziua de astăzi eu tot n-am priceput cum m-ar fi putut ajuta integralele sau matricile. Da, poate, dacă alegeam să predau la rândul meu aceeaşi materie sau să mă specializez în tainele matematicii, altfel aş fi preferat să învăţ lucruri cu mult mai practice şi care să-mi folosească. De exemplu să fac deosebirea dintre un păstârnac şi un morcov, să ştiu ce să fac în caz de incendiu sau cutremur, să deschid un borcan, să tai două felii de pâine, să cos un nasture şi asta fără ajutorul familiei sau rudelor de gradul nouă. Sau în cel mai rău caz să nu ajung să dau foc la casă ori să sune ei la 112.
Revenind însă la teme, oricât de geniu ar fi copilul şi ar putea el să-şi facă temele corect şi în timp record ca să-i mai ajungă şi timpul pentru puţină joacă, tot un ochi de adult trebuie să supervizeze munca lui. Adult care la rândul lui are propriile teme zilnice la care trebuie să exceleze. Teme pe care nu le poate ignora sau amâna.
Eu una, am obosit. Am obosit de ani de zile să țin pasul cu un sistem de învățământ bolnav, încă de pe vremea mea. Trăim vremuri alerte în care fiecare jumătate de oră contează, fiecare sfert de oră petrecut cu copilul este atât de prețios încât îmi pare rău că îl irosesc făcând teme. Nu contest importanța lor, dar nu înțeleg cum după o zi de muncă trebuie să-mi resuscitez neuronii leșinați ca să poată trece cu brio testul părintelui responsabil.
PS: am ajuns să corectez sau să buchisesc texte și probleme de matematică pe whatsapp sau messenger fiindcă fiică-mea e o ingenioasă şi consideră că… de ce nu?
foto: pixabay.com
- Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
- Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024






12 thoughts on “Temele, interminabila epopee a părinţilor”