Am fost azi la mormântul ei pentru a-i spune în felul nostru, al celor câțiva adunați, la mulți ani. Am celebrat viața acolo unde ea nu mai este. Am celebrat zâmbetul așa cum îi plăcea, movul, ciocolata și Coca-Cola. Ar fi împlinit în această toamnă 40 ani.

Nu, n-am plâns, nici nu cred că asta și-ar fi dorit, ci am râs. Am glumit despre moarte. Și despre viață. I-am adus flori, i-am dăruit puțină lumină în flacăra candelei aprinse, am mâncat brioșe cu ciocolată și am băut Coca-Cola. Ea ne-a zâmbit tot timpul din poza de pe marmura albă a crucii mult prea mari pentru sufletul ei. Ne zâmbește tot timpul în sufletul nostru.

Anul trecut a pierdut în fața cancerului cea mai prețioasă luptă pe care o poate duce un om, lupta pentru propria viață. A purtat-o cu o tenacitate demnă de invidiat dar în final, a pierdut. Nici măcar nu împlinise 39 ani.

Avem o singură viață și îi suntem datori să-i zâmbim mereu, indiferent de cum i se scurge nisipul în clepsidra timpului. Avem văi de coborât, abisuri de prăbușit, munți de urcat, piscuri de îmbrățișat, un singur soare de privit.

Avem vise de urmat și împlinit, avem de iubit, de iertat și îmbrățișat. Avem de sperat, călătorit, contemplat. Avem o sumedenie de lucruri de făcut și mult prea puțin timp pentru asta. Știu sigur că nu avem timp de urât, invidiat sau dezgropat potcoave de cai morți.

Mă uit la mine, la femeia care de curând a împlinit 40 ani. La temerile, fricile și angoasele mele. La bucuriile, împlinirile sau fericirea mea. Mă gândesc la ea, la Mădălina, apoi constat cu amărăciune că n-a avut privilegiul acesta și mă izbește faptul că în tot acest timp am zâmbit prea puțin. Ar fi trebuit s-o fac mai des, mai mult, mai ușor. Nicio problemă nu e atât de imposibil de rezolvat atâta vreme cât sunt (încă) în viață. Cât respir. Cât încă simt căldura blândă a soarelui de toamnă sau aud freamătul mării atunci când mă plimb pe malul ei.

Acum știu că nu mai trebuie să mai amân nimic din ce e menit să-mi aducă cel puțin un zâmbet pe fața mea. Ce e menit să fie oglindit pe chipul altor oameni. Care să facă să strălucească soarele din mine, soare care de prea multe ori l-am acoperit de nori.

Până la urmă despre ce e vorba?

Despre viață. Și despre zâmbetul din ea…

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
• Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
• Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024