Sunt la volan. Sunt nițel cam mult pe pilot automat, văd doar roșu, verde, ceasul, acum trebuie să frânez, acum să accelerez, iar ceasul, pietonul, cedează trecerea, mașini, multe mașini. Ceasul, din nou. În dreapta, fiică-mea are logoree în timp ce mintea mea croşetează.

O las pe ea, apoi sper ca în 10 minute să ajung să iau banii pentru bancă, să nu uit să ajung și la farmacie, am un antibiotic de luat. Ce dracu’ mai mâncăm diseară? Hmmm, iar nu-mi spăl mâine mașina, văzusem că se anunță ploaie.

Treceau gândurile prin țeasta mea mai ceva ca mig-urile sau ciorile-n zbor. 

De mâine trebuie să-mi schimb geaca, asta e prea subțire, îmi e frig cu ea. Offff, iar am uitat să sun ca să fac programarea aia la dinți și uite cum a mai trecut o săptămână. Dar a ei, când mi-a zis că e? În sfârșit scapă de aparatul dentar și asta în doar un an, mare lucru.

Mami, îți place mașina asta din fața noastră? aud ca prin vis.

Până la întrebarea asta ce-a mai îndrugat ea pe acolo a fost acompaniat doar de un îhî, îhî și iar îhî. Mă uit la hârbul care doar printr-o minune nu se dezintegra din mers, atât de vechi și poluant era și mă gândesc că poate am dat-o pe fiică-mea cu capu’ de geam și n-am realizat, de-mi pune întrebări din astea idioate. Nu, era ok. Și foarte serioasă.

Asta? Cum să-mi placă asta? Ce-ai? Sigur de mașina asta mă întrebi? Da, da, sigur vine răspunsul ei cu aplomb.

Mă uit mirată la ea și o ascult cu gura căscată când îmi dă următoarea explicație.

Uite, vezi, cu mașina asta pâr, pâr, pâr o să mă duc eu la facultate în timp ce colegii mei o să meargă cu alea. Și-mi arată cu degetul o aliniere de x-uri, zero-uri și steluțe din parcarea unei cafenele de lux de pe bulevard.

Dacă mă apuc să strâng bani de pe-acuma, continuă ea, o mașină din asta pâr, pâr, pâr o să am. Atât o să-mi permit. Și începe să râdă.

Râd și eu, m-a scos rapid de pe șinele șofatului fiindcă am uitat să fac la stânga, în timp ce mig-urile de gânduri așteptau frumos la stopul pus de ea. Pentru o fracțiune de secundă.

De ce naiba îmi tot fac ăștia cu farurile? Merg (încă) normal, n-am călcat linia continuă, nu văd niciun radar la orizont. O fi dus careva gunoiul azi? Dacă am timp, poate reușesc să fac ordine la încălțăminte, iar e expoziţie la uşă. 

Fiică-mea nu renunță.

Mami, ai de gând să-mi răspunzi odată??? Te-am întrebat de trei ori până acum, nu te mai preface că n-ai auzit…

Hîîmm… ce ziceai că m-ai întrebat?

ÎMIII IEIII ȘIII MIE O MAAA- ȘIII- NĂĂĂ DACĂĂĂ IAU BACUUU’ CU NOO-UUĂĂĂ????

Am călcat frâna în loc să accelerez. Mi-am luat niște înjurături și am auzit și niște claxoane. Mda, copchilu’ ăsta știe ce vrea. Nu eram capabilă să dau un răspuns corect și complet în acel moment iar varianta de un simplu nu sau da ieșea din discuție. La naiba, mai trebuie să mă și asigur înainte de a semnaliza și trage pe dreapta.

Problemă: înlocuiește copilu’ cu oricine altcineva în dreapta ta, da’ viu să fie și să vorbească nonstop, apoi încearcă să fii prezent în actul șofatului. Lasă dracu’ telefonu’ la locul lui, nu te-apuca să cauți țigările, ruju’ sau măru’ şi banana din punga de pe bancheta din spate, oricum au ajuns sub scaun. Lasă-le exact unde sunt, MAI ALES când mașina rulează. Și dacă poți, închide-ți bine gândurile într-o cutie și deschide-o doar la destinație. Între timp poți privi cerul cât stai la semafor. Hai că pun și întrebarea. La volan, tu știi ce faci?

foto: pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (11) - 28 iunie 2022
• Cărțile din mine - 22 iunie 2022
• Tu cu ce te mai tamponezi? - 9 iunie 2022