Sunt întrebată destul de des de ce nu mai scriu. Mi se spune deseori că am talent, că pot, că nu trebuie să mă opresc, că aduc culoare, zâmbet, uneori hăhăială în toată regula. Că așa ajung departe, sau ce naiba o fi însemnând asta, că aș putea câștiga tone de bănet de pe urma asta, că soarele strălucește mai abitir la mine decât la alții și că nu-mi respect cititorii sau urmăritorii dacă nu le mai ofer așa cum erau obișnuiți porția de bună dispoziție.

Am răspuns după caz, cum am știut sau m-am priceput în momentul respectiv sau mai bine zis după cum au avut dispoziție piticii mei de pe creier. Am argumentat sau nu. Au înțeles sau nu, eu am trecut de mult de perioada în care chiar simțeam nevoia să conving pe cineva de buna mea intenție. Din avantajele faptului că anii au trecut peste mine, pe acesta l-aș pune cu siguranță în topul meu.

Mi-am făcut un rezumat la toate răspunsurile date, la explicațiile în multe cuvinte unde răbdarea mi-a fost pusă la încercare dar și la cele în doar trei cuvinte și o privire în ochi, dar care a avut rezultatul scontat, iar concluzia sau răspunsul final a fost indubitabil unul singur:

Fiindcă sunt un OM.

Exact. Sunt un om, nu o mașinărie. Am perioade bune, proaste, exuberante, triste, am parte ca oricare dintre noi de toată paleta de emoții sau trăiri, am perioade aglomerate sau relaxante deși aceastea din urmă au cam dispărut din jurnalul meu de bord și ca atare, nu pot fi o constantă într-o pasiune descoperită în urmă cu trei ani. Nu pot scrie la comandă, la minut sau la număr de cuvinte. Am încercat, nu prea mi-a ieșit. Am auzit/citit că cine are scrisul în sânge găsește oricând vrea el o breșă ca să facă ceea ce îi place cel mai mult. Poate că așa e, poate că asta făceam și eu la început, când microbul sau entuziasmul de început își făcea bine treaba. Sau poate că eu nu am scrisul în sânge dar știu sigur că îmi face mare plăcere. Numai că… acea breșă despre care se vorbește înseamnă de fapt timp tăiat din altă parte. Timp pe care nu-l mai recuperezi niciodată înapoi. Timp care își revendică drepturile exact când te aștepți cel mai puțin, timp care refuză să fie altfel trăit, timp pe care oricât l-ai întinde nu-ţi va ajunge niciodată pentru toate lucrurile minunate, importante din viața ta, pentru visurile tale dar și pentru cele care vrei, nu vrei, trebuie să le faci. Uneori ora aceea minunată de a fi doar eu cu tastele, de a da frâu liber cuvintelor din mine, de a imortaliza momente din viața mea pare un vis imposibil de atins pentru că prioritate vor avea tot timpul alte lucruri importante. Pentru mine.

Nu cred că mai e cazul să o fac dar pentru cei noi, care mă citesc de puțină vreme și nu știu mai nimic despre mine, ei bine, menționez că am multiple funcții și încerc să excelez în toate dar acest lucru e imposibil fiindcă undeva, cineva sau ceva sigur va fi neglijat. Sunt mamă de doi copii, soție, un job full time, un proiect personal și multă treabă… doamne, treabă cât pentru zece vieți că-n asta sigur nu am cum să finalizez tot ce mi-am propus.

Cuvintele unei prietene de suflet, un om minunat, cunoscută prin intermediul acestui blog și pe care nu am cum să le uit au sunat cam așa: în momentul când scrisul nu mai e o plăcere, ea devine o obligație iar eu nu vreau să devin sclava propriei mele plăceri. Scria și ea în urmă cu ceva timp pe blogul personal, un blog pe care l-am citit din scoarță-n scoarță, dar s-a oprit nu pentru că nu și-a mai dorit să scrie ci pentru că prioritățile ei au devenit altele.

Se mai spune că scrisul e apanajul oamenilor singuri. Poate da, poate nu, dar știu sigur că cei care au îmbrățișat arta scrisului și au împărțit-o generos cu cei din jurul lor sunt și ei tot oameni, cu propriile căderi sau zboruri spre înalt, cu zâmbete sau lacrimi pe obraji.

Și mai știu la fel de sigur că scrisul pentru mine e un mod de a fi, de a respira, de a privi prin cuvinte viața mea cu bune și rele în vasta piață prin care toți trecem. Iar eu nu voi renunţa la asta deşi, din exterior, probabil că aşa pare.

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Câtă primăvară încape într-o floare? - 24 martie 2023
• Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografului Andrei Dobre - 9 martie 2023
• Sfânta Superficialitate, cea de toate zilele - 3 martie 2023