Citeam sau priveam prin ochii multora acest carpe diem emblematic vieții lor. Eram spectatorul stingher al entuziasmului lor, privind cu scepticism sau sprâncene ridicate ușurința cu care acești oameni cerebrali până în măduva oaselor luau decizii importante de moment sau „go with the flow”. Le admiram curajul, siguranța că totul, dar absolut totul va fi bine sau că atunci când ești enervant de pozitiv totul în jurul tău se aliniază perfect, în echilibru cu dorințele și aspirațiile tale. De câte ori oare nu-mi dorisem eu oare anumite lucruri, până la disperare poate, și nici gând ca ele să se întâmple?

Nu, acest carpe diem îmi era total străin, nu-i înțelesesem niciodată sensul, nu-i vedeam rostul. Eu, care trăisem până acum într-o programare perfectă și liniară a vieții mele, nu știam că într-o bună zi aveam să simt pe propria piele aceste două cuvinte.

Eram pe plajă, la răsărit, și vorbeam despre un vis de-al meu. Și de-al ei. Același vis, aceeași proiectare vizuală, poate că aceeași emoție despre sentimentul trăit în acel moment. Puțin probabil ca doi oameni să aibă aceeași viziune despre un lucru anume, doi oameni care nu au vorbit niciodată despre el. Doar l-au intuit, l-au simțit. Era acolo, în fiecare dintre noi două, am știut din sclipirea din ochi pe care o aveam când vorbeam despre asta. Era poate chiar acest carpe diem.

O săptămână mai târziu…

Joi. O zi normală, perfect liniară, până în acel moment când un mesaj pe grup mi-a atras atenția în mod deosebit. Era legat de visul meu. L-am citit și inima mi-a tresărit. Mi-a luat doar câteva momente să fac niște conexiuni mentale, să realizez că de fapt acesta e momentul meu. Instinctiv am privit telefonul și următorul gând a fost să o sun. Era băgată până peste cap în examene, mi-era teamă să n-o deranjez, dar la naiba, asta era șansa noastră și nu aveam de gând să o ratez. Am tresărit fiindcă în secunda următoare gândului meu, telefonul suna insistent, afișând numele ei pe ecran. Vorbele au fost de prisos, știam deja motivul pentru care mă suna, ba mai mult știam și deznodământul.

Carpe Diem-ul nostru a fost… Cinque Terre. O destinație pe care doream s-o vedem amândouă, un moment de respiro pentru viața agitată a fiecăreia dintre noi. Nu mai conta că era totul nepregătit, necalculat, netrasat nimic sigur și precis. Sau măcar din timp.

Vineri. A doua zi ne prezentam la aeroport, cu întârziere din cauza centurii aglomerate a Bucureștiului. Faptul că ea cunoștea capitala ca-n palmă ne-a ajutat enorm, am tăiat orașul străbătând un labirint de străzi, un puzzle imposibil de așezat pentru mine după clipe îndelungi de cugetare, un mi-duco-mi-ntorco, strâmba-drâmba multiplicată de țâșpe ori. Fără gps, fără waze, fără hartă. Doar o memorie excelentă. În timp ce jonglam cu străzile, bulevardele și limbile ceasului ce se mișcau prea rapid pentru gustul nostru, noi încă nu aveam confirmarea palpabilă că vom putea zbura. Se încăpățâna să intre în căsuța de mail, deși aveam promisiunea fermă că așa va fi.

Și așa a și fost. Cu aproximativ două ore înainte de zbor, aveam confirmarea. Urma să zburăm la Genova, iar de acolo să luăm trenul către Cinque Terre. Patru femei temerare, 30+, 40+, 50+ aveau să marcheze o experiență inedită, ștanțată pe vecie în sufletul nostru.

Ce a urmat… probabil că mi-ar trebui câteva capitole ca să povestesc întreaga experiență. Momente delicioase, la propriu și la figurat, șampanie şi tort la poarta de îmbarcare, alergat după trenuri prin gări, dureri de picioare, lacrimi de râs cu gura până la urechi, umbreluţe colorate, peisaje rupte din basme moderne, un funicular roșu, un anume tip de înghețată urmărit prin toată Genova şi descoperit în ultima gelaterie vizitată, o serată dansantă în creierii nopții, picioare afundate în pietrişul fin al plajei din Monterosso şi sentimentul adânc de binecuvântare, clipe de meditaţie în Manarola şi faptul că am bifat încă un obiectiv de pe bucket list-ul meu, ei bine, toate astea nu pot fi cuprinse în cuvinte prea sărace pentru a descrie tot ce am văzut, dar mai ales simţit.

Uneori carpe diem-ul fiecăruia poate fi acum sau poate într-un viitor depărtat. Pentru mine a fost acest moment. Sau poate că a fost cu o lună înainte, în acea mică scoică albă găsită pe o plajă sălbatică, căreia i-am încredinţat gândul meu nerostit. Avea să-mi poarte noroc sau cine ştie… era doar carpe diem.

În încheiere, las câteva poze din minunata mea experienţă.

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
• Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
• Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024