Definiţia colţului de rai e diferită pentru toată lumea. Dacă pentru mine poate fi o plimbare în pas domol pe malul mării, pentru tine poate fi o seară dansantă cu mulţi decibeli peste limita normalului. Dacă colţul tău de rai e un sejur într-o destinaţie exotică asezonată (musai) cu un hotel de ţâşpe stele, paradisul meu poate fi acasă, cu o carte în mână şi un ceai alături. Nu că aş avea ceva cu stelele sau luxurianta destinaţie ci pentru că în acel moment eu acolo mă regăsesc.

La un colţ de rai mă gândeam în timp ce eu tocmai mă aflam într-unul. La faptul că ne trebuie atât de puţine lucruri pentru a fi fericiţi dar noi musai complicăm simplitatea ca să ne plângem mai apoi cât de nefericiţi mai suntem. La faptul că unora un cocktail fandosit sub o umbreluţă kitschioasă din franjuri albe de plastic şi un zgomot de boxe (că aia numai muzică nu poate fi numită) pot fi considerate ca fiind definiţia fericirii şi mulţumirii depline de sine în timp ce a mea consta într-un prosop de plajă, o carte şi trei mere verzi undeva unde mutu’, înţărcatu’ şi-a lui iapă fac casă bună.

Colţul meu de rai îl (re)descoperisem la 50 km depărtare de casă, pe o plajă sălbatică, unde puteam să stau şi-ncruciş şi-ncurmeziş fără a deranja vreun om pe o rază de cam să zicem… un kilometru. Deranjam în schimb cormoranii şi albatroşii ce îşi făceau siesta chiar pe malul mării. Plaja se numeşte Vadu. Pentru oricare alte informaţii, google vi le oferă cu plăcere. Inclusiv faptul că acolo se campează cu cortul şi se face plajă nud, indiferent de sex. Şi că te pişcă tot felul de gângănii de-ţi lasă semne ca de vânătăi.

Liniştea de acolo mi-a ţiuit mult timp în ureche, mi-au trebuit câteva ore bune să mă obişnuiesc cu ea şi când am început s-o savurez a trebuit să plec. Nu tu ia porumbuuu’, piatraaaa de baie, steluţa deeee mare, nu tu invariabilul fă, băiii, Ioannneeee, vino să-l vezi pe Vasilică cum înoooaaatăăăă!!! strigat suav din toţi bojocii, în timp ce Vasilică se luptă voiniceşte cu un colac de plajă sau multe alte onomatopee ce condimentează lejer cam orice plajă de pe litoralul nostru mioritic.

Recunosc, eu una nu mai ştiu să trăiesc fără zgomot. Nu mai ştiu să mă deconectez de la nebunia zilnică numită viaţă deşi îmi doresc asta din tot sufletul. Cred că mi s-au atrofiat simţurile şi când încerc să fac asta îmi ia destul de mult timp. Mi-a luat ceva să stau locului, să mă abţin să butonez măcar puţin telefonul (yep, încă se mai prinde semnal acolo, deşi e slab). Stau şi mă întreb cum naiba au reuşit să-şi trăiască părinţii noştrii tinereţea fără microbul ăsta şi noi nu reuşim.

Da, pentru mine locul ăsta e un colţ de rai şi mă voi întoarce aici ori de câte ori voi avea ocazia. Mai ales când vreau să fug de civilizaţie, când vreau să mă conectez la natură dar mai ales când vreau linişte. Multă linişte.

foto: telefon personal

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
• Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
• Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024