Când s-a născut visul ăsta în mine? Sau mai bine zis, pasiunea asta? Când l-am omorât ca apoi el să renască precum Pheonix din subconştientul meu? Când am descoperit o lume nouă, prin intermediul ei? Când vom înţelege că practic visele nu pier niciodată, ci doar sunt amânate, amăgite, uneori uitate?

La asta mă gândeam într-o simplă şi banală zi, zi care însă a trezit în mine un vis mai vechi. Pentru mine, acesta era fotografia. Eram copil, aveam vreo 7-8 ani, când am ţinut în mână primul meu aparat foto. Era un aparat rusesc, cu film şi lentile leica iar eu eram înnebunită de mica jucărie ce-mi fusese încredinţată. Bine, şi de rotiţa laterală cu care derulam filmul, căci îmi plăcea la nebunie sunetul produs. Nu ştiu să explic acum ca adult de ce ţăcănitul acela îmi plăcea,  da’ na, copil fiind, ei sunt atraşi de tot felul de ciudăţenii iar eu nu făceam excepţie. Entuziasmul n-a durat prea mult, câteva luni doar, tot mai palpitant era trasul cu gorneta, căţăratul prin copaci şi fotbalul cu băieţii. Da, ştiu, am fost o delicată.

Au trecut astfel vreo 20 ani, timp în care eu şi fotografia eram ca două  linii perfect paralele. Copilărie, adolescenţă, maturitate astea erau lucruri serioase de experimentat nu banala artă. Apoi nişte fotografii mai profi tipărite pe hârtie, văzute întâmplător, mi-au reactivat dorinţa de a fotografia şi a încerca şi eu marea cu degetul. Mi-am achiziţionat un aparat bun la acea vreme şi ce a urmat e lesne de înţeles. Tone de poze, zeci de albume foto pe care acuş le şterg de praf, pline cu poze de familie şi peisaje de prin toate concediile noastre sau cu evenimente de viaţă mai importante. O perioadă asta a constituit motiv de mândrie şi fericire, mai ales când îngropam în ele vreun musafir curios ce punea neinspirata întrebare Şi, cum a fost în vacanţă? sau când îmi antrenam musculatura cărând albumele pe la cine ştie ce adunare de neamuri pentru care cuvintele erau puţine şi sărace să exprime minunăţiile din imagini.

Poate că povestea asta de amor mai dura mult şi bine dacă nu apăreau telefoane mobile cu camere bune, facebook şi mai apoi instagram, stick-uri şi mai ştiu eu ce. Dar mai ales, dacă într-o fatidică zi bijuteria de aparat nu crăpa subit cu ajutorul indubitabil al micuţei adulte, care pe atunci avea doar câţiva anişori şi experimenta forţa gravitaţională de la un metru. De atunci au mai trecut aproximativ 15 ani, timp în care m-am dedicat cu tot sufletul celei mai importante pasiuni din viaţa mea, crescutul de copii. Mai exact, două fete cucuiete. Aşa că dragostea pentru fotografie am îngropat-o adânc, alături de alte vise.

În urmă cu doi ani într-o frumoasă zi de iunie, planetele s-au proţăpit în faţa mea, reamintindu-mi că o pasiune rămâne totuşi o pasiune şi că acum nu mai am niciun motiv s-o ignor. Talentul fotografic al unei persoane dragi mie pur şi simplu m-a amuţit atunci când efectiv mă pierdusem printre fotografiile ei şi deşi puţin probabil să citească asta, ţin să-i mulţumesc. Bine, iniţial am vrut să-i folosesc nişte poze pentru actualul blog dar am renunţat pentru că dacă e al meu, măcar să fie în totalitate sau exclusivitate al meu. De atunci am tot cochetat cu telefonul, îmi era extrem de uşor cu el dar de curând am trecut şi eu în sfârşit pe un dslr care vorba fiică-mii, mai am puţin şi dorm cu el.

N-aş spune că sunt în extaz, da’ cam sunt. Acum pentru mine importantă nu e destinaţia acestei pasiuni, deşi o vizualizez extrem de bine, ci drumul străbătut până acolo. Fiindcă drumul spre împlinirea oricărui vis este de fapt o treaptă în evoluţia fiecărui om iar asta e mai important decât destinaţia în sine.

Ce vreau de fapt să spun cu toată povestea asta este faptul că dacă tot avem tot felul de visuri sau pasiuni, bine ar fi să nu le omorâm. În cel mai rău caz, să le amânăm. Ne vor lovi când nu ne aşteptăm, ne vor umple de regrete sau vom fi măcinaţi de eterna întrebare „cum ar fi fost dacă… ” aş fi încercat măcar, completez eu.

foto: pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
• Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
• Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024