Cred că atunci a fost prima dată când fluturele meu albastru îmi părăsise palma la doar o milisecundă de când o atinsese. Am plecat, dar a fost crunt. M-a ajutat ea, cu veselia și buna ei dispoziție. Și faptul că vorbea continuu, cine să-și mai audă gândurile galopante din minte? Altfel, m-aș fi prăbușit acolo, în aeroport, chiar înainte de a mă îmbarca și aș fi eliberat acolo, în mulțimea care mă înghițea treptat, treptat, cu un urlet străin mie întrebarea aceea dureroasă pe care toți ne-o punem la un moment dat „De ce???”
Unde greșisem? Mă întrebam a mia suta oară, de parcă eu eram singura vinovată în toată povestea asta. Mă dezamăgisei teribil iar gustul lacrimilor ascunse pe furiș era îngrozitor de amar. A fost prima din lungul șir, una atât de puternică încât deși mă întorsesem rapid acasă și păstrasem tot timpul contactul cu tine, nu puteam procesa pe deplin decizia ta. Era pe atunci mult peste puterea mea de înțelegere. Da, au trecut doi ani și de-abia acum o pot înțelege, punând toate datele cap la cap.
Azi-ul meu de azi e diferit de cel de atunci. Iar mâine… e total schimbat. Pe atunci trăiam din mâine în mâine, din plan în plan, din vis în vis. Acum mi-e imposibil să mai văd dincolo de mâine. De mâinele apropiat, nu de cel îndepărtat. Nu știu unde mi s-a scurtcircuitat gândirea, poate că atunci când aproape că am dat cu telefonul de pământ, poate că acum, după un timp ce a mai ostoit din rana adâncă și greu cicatrizată produsă de tine.
Nici nu mai știu dacă e bine că mi-am limitat existența doar pentru fiecare azi pe care îl respir și-l savurez încet. Pur și simplu mâine mă îngrozește, sunt incapabilă să mai iau decizii, să fac planuri sau să visez. Visez, dar visele pe care le țes zilnic nu mai converg către tine. Sunt strict limitate pentru mine, pentru egoismul meu pentru care am fost atât de mult blamată. Știu că subconștientul meu de fapt lucrează tot în favoarea ta și că în visele astea tu ești parfum de iarbă proaspătă, de-un verde crud sau de inimă oprită-n loc de prea multă fericire. Fericire… un cuvânt atât de străin mie.
Uneori sunt forțată să iau decizii pentru acest mâine iar asta mă irită, mă face să mă eschivez sau să spun ok, sunt de acord cu orice. Oricum. Nu mai contează, atunci de ce mi-ar mai păsa de cum își va așterne pașii acest mâine? Azi e aici, e acum, îmi place să-l simt așa cum vine el, despre mâine ce pot să știu? Nimic. Așa cum nici despre tine nu știu nimic.
Mi-ai spus într-o primăvară plină de speranță și de zbateri gingașe de aripi de fluture că tu îți trăiești viața la rând, nu faci planuri. Că era mult prea devreme pentru a ști ce vei face mâine. Eu știam și voiam din tot sufletul meu pus pe tava dorințelor tale.
Am citit aseară într-o carte câteva cuvinte ce mi-au rămas săpate în minte și care exprimă perfect azi-ul de azi.
Fericirea pur și simplu se trăiește, nu se vorbește.
Asta facem noi acum, atât cât ne este dată.
din „Cioburi de suflet”
foto: pixabay.com
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (17) - 3 februarie 2023
- Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografei Galia Dan - 2 februarie 2023
- Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografei Ana Boraciu - 26 ianuarie 2023
6 thoughts on “Mâine”