Vineri dimineața. Teoretic ultima zi lucrătoare din săptămână, practic (în cazul meu) mai vedem. Frumos e faptul că eu încerc să las motoarele la relanti, că deh, e miros de weekend și visez și eu cai verzi întinși la orizontală în moliciunea patului, nu pe pereți.

Mă trezesc, mă duc la bucătărie să-mi servesc copiosul mic dejun ce consta în dimineața aceasta într-un iaurt cu cereale. Aproape că mă așez turcește pe scaun, stau cu nasul în cutia de iaurt și încep să meditez profund la apariția vieții pe pământ, fisiunea nucleară și rolul euglenei în existența mea. Toate astea în timp ce îndes cu sârg cerealele în micuțul recipient pentru a obține consistența dorită. Își face apariția micuța adultă, ia loc lângă mine în același stil aristocratic, mă studiază preț de fix trei secunde și-mi adresează cel mai frumos, complex și prețios compliment pe care l-am putut primi vreodată de la ea:

– Mami, arăți ca un homeless!

Zbang, acum chiar m-am trezit de-a binelea.

Și pentru că draga de ea simte că e mult prea sărac în cuvinte exprimate, ține morțiș să-l dezvolte și mă articuleze de nu mă văd.

– Uită-te la tine, cu părul ăla prins de-aiurea, cu privirea concentrată de parcă vrei să ucizi bietul iaurt, cu tricoul ăla lălâu pe tine și stând așa turcește, zău dacă nu arăți ca un homeless.

Declarația ei m-a topit atât de tare încât simt cum îmi rămâne înțepenită-n gât o stafidă confiată. Ce-i drept, oglinda n-a avut prioritate în dimineața asta.

Îmi ridic nasul din iaurtul meu și o studiez. E copia mea fidelă, doar că la scară mai mică. O coadă dezorganizată-n cap, pijamalele cu inimioare, picioare adunate sub poponeț. Îmi vine să râd, dar privirea mea e probabil atât de serioasă și nu prevestește nimic bun încât schimbă tactica.

– Totuși, bine că ai unghiile făcute. Sunt beton.

Mi le privesc. Da, sunt (încă) impecabile. Apoi începem să râdem ca apucatele de zici că tocmai ce-am devorat o porție de ciuperci halucinogene. Mda, ea e sigur fic-mea.

Am primit de-a lungul timpului tot felul de complimente, dar al ei e de departe cel mai bun. E cel mai frumos. E exact cum trebuie să fie.

Citește și Mama la copii sau pofta inimii?

foto: pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
• Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
• Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024