Îhîm. Exactly. Fără dubiu. Dacă soarele ăsta nesuferit s-ar trezi și el ca totul omu’ sănătos la cap mai pe la ora 9, așea, ar avea și el satisfacția că ar avea muuuult mai mulți fani, atunci când binevoiește ‘mnealui să facă ochi. Și să ne bucure sufletul, bineînțeles.
Probabil că v-am tot stresat în ultima vreme cu răsăriturile mele, cu pasiunea mea de a mă trezi (uneori) în creierii dimineții pentru a vedea acest fenomen natural atât de drag mie și a-l imortaliza în imagini. Ca o paranteză, telefonul meu în galeria foto e plin în proporție de 80% cu răsărituri și apusuri, moaca mea sau a celor dragi mie apărând răzleț spre deloc. Ca să găsești o astfel de raritate faci febră musculară la degețel scrolând după așa ceva. În fine, mă abat puțin de la subiect.
Săptămâna aceasta am mai bifat un răsărit, primul pe luna aprilie. Până acum nimic nou sub soare, doar că startul a fost puțin diferit. În urmă cu câteva zile mai bifasem unul, ultimul pe luna martie, diferența între ele fiind doar câteva zile și… un mic amănunt.
Bun, pun ceasul să sune la aceeași oră, mă trezesc cu chiu cu vai și pentru câteva secunde spre ceva minute aproape că decid să-mi bag picioarele în el de… pat. Mă-mbrac rapid fiindcă văd cu ochii aproape lipiți că sunt cam în întârziere și soarele nu stă să mă aștepte pe mine să răsară. Sau să mă dezlipească cu spaclu de pat. Totuși, ceva nu era în regulă. Prea liniște. Nu aud niciun pescăruș, niciun zgomot de pe afară. Prea noapte. Prea negru. Da’ cin’să stea să asculte clopoțeii ăștia interni care zdrăngăneau de zor când eu eram concentrată să nu întârzii și să nu fac zgomot prea mare prin casă? Io, nu.
Pun mâna pe clanța ușii, dau să ies și atunci mă pocnește lumina. Aia din creier nu cea de afară, căci afară era o beznă s-o tai cu cuțitu’ și s-o vinzi la feliuță.
Unde dracu’ mă duc io la ora asta?
Nu sunt la prima ieșire de acest gen și cu siguranță nici ultima. Doar că NICIODATĂ nu era atât de noapte afară, se vedeau clar stelele pe cer. Pe geam se vedea un soi de lumină, un preludiu de răsărit, ceva. Acuș, nica-nimicuța. Scot telefonul și mă uit la oră. Ora era bună, doar că amețita de mine uitase complet de trecerea la ora de vară.
Deci… soareleeee răsareee cuuuu O ORĂ mai târziuuu!
Logic, nu? Da, dar nu și pentru mine.
Am rămas descumpănită cu o mână pe ușă și cealaltă pe telefon. Aveam două variante plauzibile în tărtăcuța mea. Ori plec și dau trezirea pescărușilor adormiți și a gardienilor nedumeriți ce naiba face o femeie la ora aia pe faleză sau mă întorc la loc, în culcușul cald al patului părăsit cu mare regret. Patul a avut câștig de cauză după ce m-am dezbrăcat militărește. N-am mai adormit de frică să nu ratez splendoare de răsărit și o oră mai târziu, repetând gimnastica cu hainele, eram prezentă la locul faptei de unde am plecat cu fotografiile de la un (alt) răsărit de soare.
A fost frumos? Ooo, da! Amuzant? Desigur. Cum să nu fie? Toate ceasurile fuseseră actualizate mai puțin al meu, din creier. Pentru mine, ora 5,51 și 6,51 tot un drac, nu se-ncurca fata în detalii de-astea de complezență, genul unei simple cifre.
Citește și Cum să faci un răsărit pe ploaie.
foto: arhivă personală
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024
- Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (24) - 1 aprilie 2024
- Spiritualitate - 19 martie 2024
6 thoughts on “Soare, te roagă suflețelu’ meu, răsari mai târziu!”