M-a făcut muma poetă și am născut din puțul gândirii mele profunde un nou aforism. Mă rog, a doua parte e creație proprie, prima, cu iarna și vara o știe toată lumea. Pupa-m-aș pe frunte, ce geniu literar pot fi!

Totuși, să nu mă abat de la ce-a vrut să zică de fapt autoru’. Avantajele verii în fața iernii le știe toată lumea, dar pe cele ale fotografiatului în detrimentul alergatului, eiii… aici e o mică povestioară pe care v-o prezint în premieră, inclusiv pentru mine.

Faptul că iubesc răsăriturile și încerc să adaug cât mai multe în experiențele mele nu mai e un secret pentru nimeni. Pentru cine nu știe, las aici jurnalul unui răsărit de soare. La ultimul bifat, am schimbat aparatul de fotografiat pe alergat. Nimic nu e mai benefic decât puțină mișcare la prima oră a dimineții, direct pe malul mării, într-o liniște totală deranjată doar de valurile mării și țipete de pescăruși. Ocazional și ciori, da’ na, nimic nu e perfect pe lumea asta.

Alergatu’ direct pe nisip, de nimeni și după nimic, doar de plăcere, vă zic e divin. În plimbările mele matinale, în vânătoarea mea după cadre perfecte de imortalizat, mereu vedeam câțiva curajoși. Îi admiram și felicitam în mintea mea, odată pentru tupeul fantastic de a se trezi în creierii dimineții (asta, în sine, e un sport extrem pentru multă lume) și a doua oară ca să transpire așa sau să-și dea duhu'(aveam să aflu asta direct pe pielea mea) de amorul sportului. Așa că las aparatul foto să-și facă somnul de frumusețe, bag niște încălțări sport în picioare, un maieu și pantaloni de alergat și intru și io în rându’ lumii.

Stabilesc traseu, îmi impun mental un număr de ture, bag și niște căști în urechi când ciorile concurează cu muzicuța gândurilor mele și trec voinicește la treabă.

 Fantastic. Divin. Energizant. Eliberator. 

Trec cu nasul pe sus pe lângă niște alergători mai consecvenți decât mine, îi vedeam destul de des pe vremea când sportul meu preferat era ținutul aparatului de fotografiat cât mai fix și rigid la ochi. Sunt mândră, deh, am ritm, am energie, am entuziasm. Reușesc ce mi-am propus și asta e mare lucru pentru mine pentru că n-am mai alergat așa, de… ăăă… hâmm… era cretacică. Cam pe-acolo, plus-minus o sută de ani.

Chiar bravez nițeluș, la încheiere urc în trombă scările de la Modern, de la Zorile (pentru cunoscători, acele trepte sunt piatra de încercare a tuturor sportivilor) și adun niște pet-uri ce-mi zgâriaseră retina. Tot o bravură e și asta, pentru cultura românească. Mno, când ajung sus, mi se cam amestecă culorile, simt că mi se dezintegrează balamalele dar poposesc teafără și nevătămată acasă. Aici, enervez la culme cu energia și buna dispoziție pe micuța adultă, care cu greu a făcut ochi. Mă-ntreabă ce-am luat, că vrea și ea. Legenda spune că oamenii normali nu au cum să fie așa la prima oră a dimineții.

Ziua mi-a trecut uimitor de repede și bine. A doua zi, însă…

M-am trezit în alt corp. Al meu sigur nu era. Clar, nu avea cum să fie. Sau a fost furat de omuleții ăia mici dar robuști, dezbrăcați și cu priviri blânde. Am auzit că se numesc științific antropofagi. Ăștia de plictiseală au făcut o miuță cu umila mea carcasă, m-au frăgezit bine iar când au obosit, au șutat-o fix în patul meu. Să mă gătească cine-o vrea, io-s prea ațoasă, n-au ei timp de pierdut cu mine. Altă explicație logică eu n-am putut găsi nici până la ora actuală și au trecut mai bine de 24 de ore de atunci.

Povestioara mea continuă cam așa. Clar, sportul e al naibii de incitant și de frumos când îl privești, nicidecum când vrei să cucerești Everestul din prima încercare. Și pe nemâncate. Nu te doare nimic. Nici măcar unghiile de la picioare.

Concluzia?

Alergatu’ nu-i ca pozatu’. 

foto: pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
• Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
• Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024