Vine o vreme în viața fiecărui adult în care, dacă într-o banală și simplă zi (musai de luni) nu te dai în leagăn, e o zi pierdută. Sau altfel spus, un uța-uța n-a omorât pe nimeni.

Eu recunosc, nu sunt de vină. Leagănul care mi-a ieșit în cale, seara călduroasă de vară, niște mutrișoare simpatice de copii mici și bineînțeles copilul adormit din mine, toate astea sunt de vină. Eu, nu. Eu mergeam regulamentar ca orice adult, pe malul mării. Plimbare la ceas de seară se numește.

Acum nu știu cine a a țipat mai tare în mine, simțul competiției,  imaginea atrăgătoare a unui (în sfârșit!!) leagăn robust capabil să țină un adult sau copilul din mine căruia îi era dor teribil să se dea nestingherit în leagăn. Sau să facă o trăznaie. Cert este că un scurtcircuit s-a produs pe tărâmul neuronilor mei și după o analiză profundă de două secunde am hotărât:

Trebuie să mă dau în leagăn chiar dacă fac moarte de om! 

Și cum nu vedeam nicio opreliște serioasă pentru realizarea visului meu proaspăt născut, mi-am așezat posteriorul pe bucata de lemn albă, lucioasă, mi-am luat avânt și am simți cum zbor prin aer. M-am luat la întrecere cu micuța zbuciumată, încântată peste măsură că mă va dovedi, doar ea e antrenată într-ale legănatului, nu ca pasiva de mine care nici nu mai știa cum arată un leagăn, d-apăi să se mai și dea în el. S-a așezat în cel de lângă mine, printr-o magie fiind liber, căci era o plajă amenajată cu precădere pentru copii.

Din acel moment a-nceput războiul. Eu cu fic-mea, eu cu ceilalți copii, forțe inegale. Concentrată să-i dovedesc că eu mă dau mai tare și mai cu putere decât ea, peisajul din jurul meu s-a topit în neant. Nu mai vedeam nimic, doar simțeam plăcerea pură a legănatului uța-uța, care, doamneeee, dumnezeiesc mai era! În plus, savuram la maxim expresia de pe fața ei, care spunea atât de evident asta sigur nu e mama mea! 

Au venit niște copii. Întâi vreo doi apoi din ce în ce mai mulți. Eu, nimic. Ei se uitau la mine, eu la ei. Ei aproape că implorau din priviri, eu nimic. Fic-mea se uita la mine, îmi făcea semne discret că ar cam fi cazul să dau Cezarului ce-i al Cezarului, eu nimic. Când, în sfârșit, copilul din mine se desfăta așa, fără opreliști, de minunea de a te legăna după bunul plac (chiar, când v-ați dat în leagăn ultima oară?)cine mai avea puterea și tăria să renunțe la ea? Eu, nu. Eu eram în lumea mea magică, cu floricele, unicorni și ce spanac de personaje mai există în lumea copiilor mici și drăgălași. Eu eram pe val. Leagănul rezista eroic bâțâielii mele nebune.

Fic-mea a renunțat. Eu, nimic. În mintea mea, îmi câștigasem dreptul de copil răzgâiat să se dea, până vomita, în acel leagăn. Ei, dragii de copii, să aștepte până-mi oboseau mie mușchii creierului meu amorțit. Cum spuneam, eram pregătită să fac moarte de… copil.

Atunci, în acea clipă de negociere din priviri între mine și copiii ce așteptau săracii să-mi revină gândirea de adult, atunci apare ea, mama-urs, mama-vultur, mama-aligator. Mama aceea care o ghicești dintr-o mie. Acea mamă care e pregătită pentru o luptă corp la corp cu potențialul atacator la fericirea odraslei. Adicătălea io. Probabil vreun copil s-a gândit să ceară ajutoare iar el, ajutorul, a apărut cu o viteză ce depășea viteza mea de legănat.

Ei bine, am capitulat. Totuși, sunt o ființă pașnică. Erau niște copii drăgălași iar eu reușisem ce-mi propusesem. Leagănul era întreg, o întrecusem pe micuța zbuciumată și rezistasem mai mult de zece minute în el.

Abia când am plecat am văzut panoul de mai jos, plasat lângă leagăn, care explica întru totul de ce eu devenisem subit mărul discordiei. Dar nu înainte de a mă conforma.

foto: arhiva personală

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Cartea și fotografia, echilibrul perfect - 3 mai 2023
• Cărți gratuite în Constanța - 25 aprilie 2023
• Florile din viața mea - 9 aprilie 2023