Când mă plictisesc de moarte, vorba vine, fiindcă eu nu am timp de aşa ceva, fac surprize. Şi mai şi strig în gura mare, surprizăăăă!!!…  Uneori le nimeresc, adică efectul este cel scontat, persoana vizată poate vorbi singură vreo trei zile (ştiu, ştiu, mustesc acum de modestie), alteori însă surprizele mele sunt atât de bine primite încât vorbesc eu trei zile singură.

Cum poţi surprinde pe cineva într-un mod deosebit de plăcut? În foarte multe moduri, depinde de cât de bine o/îl cunoşti. Dar neplăcut? Ăăă, aici nu e nicio reţetă magică. Pur şi simplu se întâmplă, şansele sunt muuult mai mari decât la 6/49.

Mergeam în pas vioi dat de gradele multicele din termometru şi de fusta de pe mine. Era la ceas de seară, când încă nu e noapte dar nici lumina nu-ţi orbeşte retina obosită. O văd. Mergea în faţa mea, agale, ţinând firesc puştiul de mână. Nu vorbeau, doar mergeau.

Cum spuneam, gradele de afară au avut un efect magic asupra mea fiindcă mintea a început să croşeteze cu o viteză impresionantă replici isteţe de agăţat. Pardon, abordat. Mă rog, de surprins, ceva. N-o mai văzusesem de multă vreme, chiar îmi doream să vorbesc cu ea, să ştiu ce mai face, cum îi mai e. Chestiuţe din astea banale care uneori tind să se lungească pe o perioadă nedeterminată de timp. Mda, atât de tare îmi doream să o surprind şi să vorbesc cu ea.

Grăbesc pasul, o ajung din urmă, sar în cârca ei şi nu romanţez deloc gestul, efectiv am sărit în spatele ei, cu braţele strâns prinse în jurul gâtului şi i-am şoptit duios la ureche de m-a auzit toată strada: Pe unde mai umbli, draga mea???

Tocmai debitasem cea mai inteligentă replică de abordat un om din istoria omenirii.

Acum na, o ştiam tare de inimă, cu spirit de glumă şi rezistentă la şicane, dar nu şi la cocoşeala mea. Deh, detaliu neimportant pentru mintea mea zgubilitică, dar demn de ţinut minte de acum înainte fiindcă era s-o dărâm. Puştiul tocmai văzuse un marţian potocaliu sau o girafă pitică, aşa exprima chipul lui mut de uimire.

Atunci „draga mea” întoarce capul şi mă simt străpunsă de zeci de săgeţi glaciare. Nu era absolut deloc prietena mea, era o femeie complet străină, dar care din spate semăna leit cu ea. Şi când zic leit, probabililitatea de a nu fi ea era pentru mine zero. Nada. Altfel nu făceam saltul acela de gazelă hăituită în spatele bietei femei.

Ştiţi de câte ori am rostit cuvintele magice „îmi cer scuze”, îmi pare rău” şi „v-am confundat”?

Ştiţi că am bâguit ceva de o surpriză, sperietură, ce-o fi fost în capul meu?

Ştiţi că am auzit vag ceva de o nebuna dracu’, surpriză pe dracu’, sperietura naibii?

Cum spuneam, îmi place să fac surprize. După opera asta de artă, cred că mă las de sportul ăsta. Încă mai am în cap imaginea femeii surprinse, până la limita aplicării unei poşete în cap. Al meu.

foto: pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Cartea și fotografia, echilibrul perfect - 3 mai 2023
• Cărți gratuite în Constanța - 25 aprilie 2023
• Florile din viața mea - 9 aprilie 2023