În ultima săptămână de școală, doamna dirigintă (profesoară de limba și literatura română) a micuței zbuciumate, aka fiica mea cea mică, a scris pe tablă tema de vacanță. Obligatorie. Apoi a făcut o fotografie pe care ulterior a postat-o în grupul părinților de pe whatsapp.
O poză făcută cu telefonul mobil, ușor editată de mine, dar care transmite emoție pură. Pe mine una, m-a emoționat și am reacționat în felul următor. Am preluat-o și postat-o pe facebook, neștiind cât de virală avea să devină în mediul online. În doar două zile de la postare ea a strâns peste 2000 de reacții și peste 5000 de distribuiri, acesta fiind bilanțul din acest moment, când scriu, dar ea încă mai stârnește reacții. Academic spus, n-am avut așa feedback la o postare de-a mea, fie ea fotografie sau text scris, de când mama m-a făcut.
Dar nu despre „succesul” acesta virtual vreau să vă vorbesc, mai ales că meritul nu este absolut deloc al meu, ci despre mesajul din spatele acestei imagini.
Ce anume a determinat atât de multă lume să dea like, să comenteze sau să distribuie mai departe pentru a vedea și alții? 5000 de distriburi, da? Ce anume le-a atins coarda sensibilă și a activat în ei dorința de reacționa astfel?
După umila mea părere, există la nivel național o prăpastie imensă între nevoile, doleanțele, aptitudinile elevilor și cerințele, metodele si prestația profesorilor la orele de curs. Există un sistem educațional de stat atât de prăfuit, rigid, închistat în șabloane de gândire, uneori haotic sau cu o metodologie atât de stufoasă, încât cei câțiva profesori care reușesc să creeze o punte între ei și elevi sunt adevărați magi. Să nu uităm, sunt oameni și ei. Și deși sunt destui de mulți și depun uneori eforturi serioase pentru a putea să-și facă meseria de dascăl cu pasiune și responsabilitate, totuși, sunt prea puțini pentru penuria din învățământul românesc. Doamna dirigintă face parte dintre cei mulți, dar totuși puțini.
Datul de teme pentru vacanță a devenit în unele cazuri un adevărat calvar, deopotrivă pentru copii și părinți. O astfel de gură de aer proaspăt a sensibilizat opinia publică pentru că (mai ales) vacanța de iarnă este despre sărbatori, familie, tradiții și mai ales, cred eu, timp petrecut împreună, copii și părinți. Pentru mine, faptul acesta mi se pare cam trist. Pentru că ce ar trebui să fie o normalitate este, în momentul de față, ceva deosebit.
Poate că noi, părinții, încercăm să compensăm prin cadouri, vacanțe sau tabere de iarnă ceea ce nu vom reuși niciodată să recuperăm. Timp.
Timp petrecut cu copiii noștri.
Un timp real, asumat, trăit activ, acum și aici alături de ei, nu risipit în furtuni de gânduri și griji. Nu cu un ochi pe ecranul telefonului și celălalt aruncat cu porția asupra copilului. Nu cu „îhâm” sau „hmm” sau „ce ziceai?” când el îți încredințează întregul lui univers în cuvinte, priviri sau strângeri de mână. Acum, când încă mai sunt copii.
Îndemnul doamnei diriginte sub forma acestei teme este cât se poate de pertinent. Iar eu mă bucur că într-un fel, am reușit să-l transmit mai departe.
Mulțumesc doamnă, Nicoleta Ivanov!
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024
- Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (24) - 1 aprilie 2024
- Spiritualitate - 19 martie 2024
11 thoughts on “O fotografie cât 5000 de share-uri”