Să vă povestesc. Azi am fost la bancă să deschid două conturi bancare pentru două bucăți copii, proprietate personală. Nu țineam morțiș, mai ales în această perioadă, dar se pare că propriii copii nu-și mai pot primi bursa de merit dată de mărețul nostru stat decât virată într-un cont bancar, banii peșin contravine pandemiei prin care trecem. Mbun, acestea sunt detalii total nesemnificative.

Când singurele tale socializări din ultima ta lună și jumătate sunt ocazional la serviciu, la magazin și retur, îți cam pierzi abilitatea de a purta o discuție normală. La mine s-a activat doar o mică sau neglijabilă parte a creierului, sau pur și simplu m-a uimit în asemenea hal faptul că eram într-o bancă, după atâta vreme, încât ce a urmat, de-abia acasă am înțeles ce scurtcircuit mi se întâmplase la sinapse.

Discuția mea cu angajata băncii a fost… cum să vă spun… academică, eclectică, de-a dreptu’ revelatoare. În traducere simplă, a fost halucinant de tâmpită, cel puțin pentru mine.

Discuție pentru copil, ăl mai mic:

Ea:  În ce an s-a născut? Ziua, luna și locul nașterii, vă rog.
Eu: Pauză. Hmmm… Pauză. Ăăă… Pauză. Privit degetele. Două miii… Ăăă… Pauză. Iar privit degetele. Pauză.
Ea: Lăsaț’. Mă uit eu în certificatul de naștere.
Ea: Câți ani are acum copilul?
Eu: Pauză. Ăăă… 13. Împliniți. (P-asta am nimerit-o relativ din prima)
Ea: Numărul ei de telefon?
Eu: 0722… Ăăă… Pauză. Nu-l știu pe de rost, stați să caut în telefonul meu.
Ea: Lăsaț’. Îl trec tot pe-al d-voastră. Pe ăsta îl știți?
Eu: Da. 0722 XXX XXX. Răsuflu ușurată.

Ea: Din ce an e la școală?

Eu: (Ce spanac de întrebare mai e și asta?) Stați să calculez, lansez fără să vreau porumbelul pe gură, direct în picaj. Ăăă… Pauză. Cinci ani? Șase? Da, șase. Siguuur șase.
Ea: Lăsaț’. Calculez eu. Dacă are 13 ani, născută în 2007, da, șase ani.
Deja mă enervez, da’ nu știu încă dacă pe mine sau pe ea. Situația e de-a dea dreptul jenantă.
Ea: De când sunteți angajată? Data, vă rog.
Eu: Ăăă… Pauză. (Fac un efort extraordinar să-mi amintesc, având în vedere că până în prezent sunt în aceeași firmă din mezozoic. Undeva prin anii 2000 sau 199… Pana mea, încă nu-mi revin că n-am fost capabilă să răspund coerent la prima întrebare, d-apăi la asta.) Gândesc aiurea un 1995 și-o fac cu voce tare. Stați că nu sunt sigură, adaug.
Ea: Lăsaț’. Trec 1 iunie 1993, e în regulă.
Eu: Ăăă… Pauză. Rămân interzisă. Iar pana mea, în’93 eram încă la liceu, mintea mea explodează brusc într-un gând în sfârșit clar, concis. Măcar atâta lucru pot să țin și eu minte.
Ea: Aproape gata, vă înmânez cardul imediat.
Eu: Ok.

Discuție pentru celălalt copil, ăl mare:

Doar eu: Lăsaț’. Vin în altă zi, pentru ea (fiică-mea), nu e urgență. În plus, mai aveți și alți clienți.

Făcusem destul spectacol, în spatele meu erau încă cinci părinți, de la aceeași școală, așteptând pentru fix același lucru. Era ora 4, banca închidea la 5, timpul meu staționat pentru această operațiune fusese de o oră. Ajung acasă și vreau să mă „mândresc” familiei cu inteligența mea jalnică. Erau cam tăcuți și-mi zic în gând să le descrețesc frunțile.
S-au stricat de râs, cum era și firesc. Amnezia mă lovise din nou, în cel mai nepotrivit moment.

Fiică-mea mare, în zece secunde, m-a consolat cum a știut ea mai bine:

Iar??? Deci nu pot să cred, iar n-ai știut ziua și anul nașterii. Ești culmea. Și nici numărul ei de telefon. Dar pe-al meu îl știi? Eu le știu pe de rost pe toate ale voastre. Dacă rămâi (iar) fără telefon, pe cine suni? Ești culmea. Zău. Auzi, sigur ești mama noastră? Auzi, tu ești mama la copii sau pofta inimii?

O adorabilă, știu.

PS: Primesc vreo bulină albă că am știut din prima numărul meu de telefon?

foto: pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Câtă primăvară încape într-o floare? - 24 martie 2023
• Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografului Andrei Dobre - 9 martie 2023
• Sfânta Superficialitate, cea de toate zilele - 3 martie 2023