Stresul oricărei femei în viața asta minunată este să nu i se rupă dresul la o petrecere, să nu se bâlbâie cu succes în fața unei adunări de oameni, să nu aibă ruj pe dinți când râde în hohote, să nu iasă dintr-o toaletă publică cu hârtie igienică lipită de talpa pantofului sau să nu uite data nașterii a propriului copil. Eu nu mai am niciunul dintre acestea, le-am bifat deja pe toate. Noul meu stres a fost cu o mamaie. Una simpatică.
Veneam ieri în pas hotărât din piață, visând la un răsărit de soare pe care aveam să-l savurez în dimineața următoare, după o lungă pauză de la îndeletnicirea asta. Într-o mână fluturam o punguță cu trei crăițe înflorite, pe umăr aveam eternul meu ghiozdan iar mâna cealaltă habar n-aveam pe unde umbla. În fine, prin păr nu era, căutând telefonul nici atât, probabil stătea cuminte în vreun buzunar. Nu-mi trebuia, deci n-avea sens s-o caut.
Eram într-un maraton mental, mintea mea se tot întreba cum va arăta lumea și viața noastră de acum încolo, cât și cum ne va afecta coviduțu’ ăsta, drăguțu’ de el, împleteam de zor, pe față și pe dos, tot felul de gânduri. Munca asta asiduă cre’că-mi dădea serios de furcă fiindcă moaca mea era una încruntată, preocupată clar de cum să calc cu pas apăsat. Cel puțin așa arătam, așa mă comportam. Nu prea era dubiu în gestica mea. Mă gândeam câtă frică, panică, psihoză, deznădejde, ură mai ales, văd la tot pasul. Mai rar spre deloc, un zâmbet. Acum, cu măștile pe față, cu atât mai greu.
În poarta unei case stătea o bătrânică simpatică, studiindu-mă insistent. Practic mă fixa cu privirea, ori nu mai văzuse de multă vreme cum arată un om, ori aveam un cuib de ciori pe cap. Atât am remarcat, căci apoi am ignorat-o și am rămas la stolul meu de porumbei rotativi ce purtau toate gândurile mele. Când am ajuns în dreptul ei, mamaie cea blândă și simpatică îmi aruncă acuzativ niște vorbe:
Vezi că ți s-au rupt pantalonii!
Vă amintiți de stresul unei femei? Ei bine, pantalonii rupți intră în aceeași categorie. Șoc și groază. Cum de mi-a scăpat asta? Să nu văd eu așa ceva și să mă observe o bunicuță pașnică, dar ageră de privire? În următoarea secundă m-am uitat glonț la pantalonii mei, să văd unde s-a întâmplat oroarea. Eram incapabilă să cred că tocmai mie mi s-a putut întâmpla una ca asta.
A început să râdă zdravăn iar eu să-mi ridic privirea rușinată. Că nu mă prinsesem. Bunicuța șugubeață era plictisită și nu știa cum să se distreze. Îi reușise din plin figura, căci eu purtam cei mai zdrențuiți blugi din garderoba mea și nici măcar nu conștientizasem asta atunci când mi-a zis. Pantalonu-i pantalon, indiferent de model, nu?
Am început și eu să râd. Într-o fracțiune de secundă reușise să mă scoată din vortexul meu mental și să-mi amintească că uitasem cât de frumoasă e viața.
A adăugat cu o voce caldă, prietenoasă și plină de tâlc:
Să mai glumim și noi un pic, mamaie!
Așa e. Uneori uităm să mai glumim. Să mai zâmbim. Femeia observase chipul meu îngândurat, probabil încruntat și a decis că poate schimba asta. I-a reușit din plin. Efectiv, mi-a făcut ziua.
Mulțumesc, mamaie!
foto: pixabay.com
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Cartea și fotografia, echilibrul perfect - 3 mai 2023
- Cărți gratuite în Constanța - 25 aprilie 2023
- Florile din viața mea - 9 aprilie 2023
6 thoughts on “Mamaie, vezi că…”