Fără îndoială, trăim vremuri tare tulburi care ne-au dat viețile peste cap în moduri greu de imaginat pentru unii dintre noi. Vremuri care nu prevăd lucruri bune la orizont și care generează o adevărată psihoză. De exemplu, cea legată de mască.

Nu, nu e un articol despre covid, pandemie, ATI sau revelion ratat. Sunt sătulă de actualitatea asta până peste cap, ca voi toți, de altfel. În tot acest haos eu îmi caut oaza mea de liniște, zi de zi, bucurându-mă și fiind recunoscătoare de și pentru sănătatea mea. Uneori și nu atât de des pe cât mi-aș dori, râd din toată inima atunci când am prilejul.

Azi, cu măscuța regulamentară peste năsucul nepudrat și boticul lipsit de ruj (oricum, cred că mi-au expirat toate), cu părul vâlvoi (cam ca de obicei) în cap, ieșeam în pas rapid din piața de legume și fructe. Din sens opus, venea în pas agale o ea. O căprioară. O gazelă. În limbajul bărbaților, o bunăciune. Normal că venea în pas domol, prin definiție ea nu avea cum să sprinteze ca apucata de mine, pusă pe turbo de cum mă trezesc și până adorm. Ce naiba căuta pe acolo era un mister total pentru mine, promenada era la kilometri buni de piață. Se-ncadra în peisaj precum frișca pe sarmale şi nici n-o vedeam ieșind din piață cu plase-n dinți pline de zarzavaturi. Nu purta mască. Era un zâmbet toată. Ochii mari, plini de căldură. Părul lung, negru, îi flutura pe spate. Talie de viespe, niște picioare ce se opreau parcă forțate-n gât. Cum spuneam, o căprioară. Mă gândeam ce tigru, leu, ghepard sau altă felină masculină o fi fost în spatele meu, nu avea cum prin nicio aliniere astrală să-și etaleze fasolea la mine în halul ăla.

Am grăbit pasul repejor spre mașină. Cum a trecut de mine, am auzit:

Pssst, pssst, pssst!!

E clar, mintea mea fabrica de zor un spectacol măreț chiar în spatele meu, pe care l-am ratat din indolență sau lipsa mea sinceră de curiozitate. Sigur vreun berbec a început să scoată sunete bizare ca să-i atragă atenția gazelei. Apuc să fac doi pași și urechile mele sunt agresate cu un fluierat scurt și sănătos, urmat la două secunde de niște cuvinte:

Făăă, de când cu măștile astea nici nu mă mai recunoști!!!

Atât. Până aici. Indolența mea a făcut stop cardiac. Întorc șocată capul să privesc minunea dumnezeiască. Femeia se oprise și mă studia curioasă. Eu, pe ea. Era ca un înger de frumoasă. Bine, nu că aș fi văzut eu vreunul în toată viața mea, dracii cred că mi-au fost mai familiari, dar făptura asta în carne și oase arăta într-un mare fel. Cum spuneam, o căprioară. Dar când căprioara asta a mea a pâsâit, a fluierat, a scos un sănătos și viguros „fă” prin boticul ei perfect, eu mi-am dat jos masca de la gură ca să o privesc mai bine. Logic, nu?

Da, știu, sunt o inteligentă. Nu m-am îndoit niciodată de asta. Șocul însă fusese prea mare.

Mă simțeam măgulită. Zău că da. Adică na, deși arătam ca o onorabilă şi distinsă vrăjitoare ce tocmai îşi pierduse mătura și era obligată să circule pe jos, totuși o ravisantă creatură feminină mă… pâs, pâs, pâs. Pe mine. Apoi mă fluierase. Tot pe mine. Apoi, practic, mă înjurase. Bineînţeles că tot pe mine. Din rai în iad. În doar câteva secunde.

Sigur eu??? spun, apoi încep să râd ca nebuna. Mă rog, râs de vrăjitoare, înțelegeți voi.

Replica nu întârzie să apară:

Ptiuuu, cu măștile astea toate sunteți la fel!

Aici n-am cum s-o contrazic, şi eu cred că vrăjitoarele sunt toate la fel.

S-a întors scurt pe călcâie și dusă a fost.

PS: nu-ţi aduce ceasu’ ce-ţi aduce masca, în toată viaţa mea n-am fost fluierată de vreo femeie. Până acum.

foto: pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
• Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
• Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024