Toamna nu este și nu va fi niciodată anotimpul meu preferat, eu rămân fidelă verii cu toate neajunsurile ei, de care unii se tot plâng. Totuși, anul acesta am privit-o cu alți ochi, am asimilat-o prin explozia de culoare oferită, prin temperaturile ei, care au fost cam de fiecare dată, generoase cu noi toți.

În alte vieți demult trăite, toamna o simțeam complet anostă. Frig, umezeală, zile gri și lungi, cer plumburiu, ploi care păreau interminabile și nu mai știai când e zi sau noapte. Un tablou de viață deloc ofertant și care mă pregătea oarecum pentru lungul supliciu al iernii ce se prefigura cu repeziciune. Era de fapt un lung și neplăcut preludiu al celui de-al patrulea anotimp, pe care nu știu de ce, n-am reușit în atât amar de timp să mi-l fac prieten.

De câțiva ani însă, toamna are alte valențe pentru mine. Înseamnă plajă târzie și neaglomerată, temperaturi excelente pentru drumeții și explorat teritorii noi, uneori dincolo de granițele noastre, când turismul verii începea să se mai domolească. Înseamnă o sumă de apusuri și de răsărituri de-a dreptul spectaculoase, înseamnă o acceptare mult mai ușoară a sezonului rece și o resemnare că primăvara își va reintra în drepturi mult mai repede și mai ușor.

Anul acesta a fost atipic dar nu m-a împiedicat să-mi consolideze relația cu acest anotimp. Am privit-o cu blândețe și multă înțelegere și m-a răsplătit din plin. Cu ce e ea de vină pentru angoasa generală, cu temerile și fricile noastre generate? Cu absolut nimic. Dimpotrivă, ea ne ajută, ne întregește, ne binecuvântează. Din belșugul ei noi respirăm energie, viață, culoare.

Am respirat-o și eu. Am privit-o. Am admirat-o. Am încercat să o ascult și să o înțeleg. Dacă ai răbdare și sufletul deschis, vei fi uimit ce povești uluitoare are să-ți spună.

În ultima ei lună, noiembrie, spectacolul oferit de ea pe creste de munte îți taie răsuflarea, te face să te simți umil sau resemnat la gândul că o asemenea perfecțiune tu nu o vei atinge niciodată. Doar vei aspira întotdeauna la simplitatea ei. Toamna la munte e o binecuvântare. E balsam pentru trup și suflet. E simfonie de culori, e armonie de emoții, e dincolo de tumultul nostru sufletesc cotidian. Îți vine să o împăturești cu grijă, s-o pui în buzunarul de la piept, să-i simți vibrația înaltă ori de câte ori inima îți bate nebunește de prea mult plin. De tot.

În mijlocul ei, al pădurii tomnatice, timpul e atemporal. E doar foșnetul firav al frunzelor uscate, strivite de pasul tău grăbit (chiar, de ce naiba ne tot grăbim?), sunt raze de soare discrete, apoi mirosul de molid adânc impregnat în nările obosite să tot respire aer citadin, iar sus de tot e cerul. Albastrul lui e atât de viguros încât te lovește din plin peste retina îndelung obosită. Cât albastru poți să înduri?

Aici culorile au alte sensuri. Roșul arămiu se împletește de minune cu portocaliul, printre care galbenul auriu, brunul roșcat și maronul pământiu se îmbină organic, creând o simbioză perfectă cu griul ușor metalizat. Peste ele se așterne un verde obraznic de crud pe alocuri, cu tușe de umbre sau jocuri de lumină solară.

Și-atunci, la 14 grade montane, pur și simplu te dezbraci, te lungești în iarba parțial uscată a unei oarecare poienițe, inspiri cu nesaț miros proaspăt de fân, te lași scăldată de soare și-ți amuțești forfota de gânduri. Eşti aici şi acum. Cum ar spune niște experți, mindfulness. Vid total. Devii totuna cu acea clipă pe care vrei s-o transformi în eternitate. Toamna te-a primit în brațele ei larg deschise, ți-a mângâiat sufletul obosit, te-a alinat și alintat. Nu ți-a cerut nimic în schimb. Ei nu îi trebuie nimic din ce nu poate primi. De fapt, nici nu vrea, are atât de multe de oferit…

E o toamnă oarecare. Poate cu nimic diferită de cele care mi-au trecut până acum pragul. Una în care poate prea puțin m-am bucurat de ea. Dar căreia îi sunt recunoscătoare pentru că există, e aici, palpabilă în senzații și trăiri. Și pentru asta, îi mulțumesc.

foto: arhivă personală

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
• Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
• Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024