Când cuvintele devin prea sărace pentru a exprima iubirea ce le-o port fetelor mele, apelez la mici, dar concise bileţele de amor. Un fel de esenţe tari îmbibate în petice de hârtie. De cele mai multe ori iubirea este transpusă în fapte, mie însă îmi place să le alint şi aşa, cu răvaşe asezonate uneori cu pupici sau inimioare.

Dimineaţa înainte de a pleca grăbită, le aşez cu mare grijă la loc de maximă vizibilitate, adică pe masa din bucătărie unde îşi servesc ele micul dejun. Nu au cum să le rateze sau să nu le vadă fiindcă micul dejun e literă de lege, nimeni nu sare peste el. Mă rog, poate eu, câteodată, dar e irelevant în contextul dat.

Scriu puţine cuvinte, clare şi la obiect, cu mare impact emoţional fiindcă am observat că atunci când atunci când îmi exprim iubirea verbal, nu ştiu de ce, dar nu am feed back-ul scontat. Un şi eu pe tine, ştiu, mulţumesc, ceva acolo, o fărâmă de cuvânt prescurtat, nimic, nada, niente. Uneori observ gesturi, zâmbete sau primesc strânse îmbrăţişări. Mai ales după ce îndeplinesc la liniuţă doleanţele lor interminabile. Chiar, ştie careva când se va termina lungul şir al am nevoie, vreau, poţi să, îmi trebuie, îmi dai, vezi că, etc? Mi se pare că niciodată. Fac cinste cu o limonadă cu ghimbir sau un ceai cald. Parol.

Acestea fiind zise, fiindcă pentru mine rezultatele sau faptele contează mai mult decât cuvintele spuse, am trecut la artileria grea, cea spusă mai sus. Cu subiect şi predicat, direct pe hârtie. La început s-au amuzat, au râs, dar am primit feed back. Vorbele se duc, scrisul rămâne. În sfârşit, m-am declarat fericită şi mulţumită! Cum s-au simţit ele, habar n-am, iete că nu mă mai interesează. Uneori e atât de bine să fii bad mom, încât simt cu îmi cresc corniţele de drac mai abitir decât de obicei.

Numai că orice minune nu ţine o veşnicie, în cazul meu cred că vreo lună, aşa că au stat ele strâmb şi au gândit drept că cel mai corect au drept la replică.

Mă rog, adică dacă eu le iubesc (şi) în scris, ele de ce n-ar proceda la fel?

Aşa că într-o minunată zi, când am ajuns acasă, pe masa din bucătărie trona la loc de cinste bileţelul meu de amor lăsat de dimineaţă. Intact, dar completat cu declaraţia lor.

Vă spun, am zis că leşin de râs. Mi-a plăcut. L-am fotografiat şi ataşat mai jos. Întru nemurirea lui şi a sentimentelor din triangulaţia asta minunată, eu şi cele două D.

Citește și Minunea lui 36 şi a lui S.

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Câtă primăvară încape într-o floare? - 24 martie 2023
• Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografului Andrei Dobre - 9 martie 2023
• Sfânta Superficialitate, cea de toate zilele - 3 martie 2023