Tic-tac, tic-tac. O secundă, un minut, o oră. Tic-tac, tic-tac. Un anotimp, un an, o viață. Tic-tac, tic-tac. O lacrimă, un zâmbet, o amintire. Un curs al timpului nefiresc de rapid ne asistă de undeva, de sus, sau poate de aici, de jos, din sinele nostru. Tic-tac. Ieri, azi și acum, mâine. Un du-te vino amețitor, de răsărituri și apusuri, de când ne naștem până când murim. Uneori, mici pauze. Prea mici sau prea puține pentru cât avem noi nevoie într-o viață de om. Tic-tac.

2020

Un an. Promițător, strălucitor, exact ca numărul său rotund. Plin de vise. Plin de idei. Plin de planuri. Plin de „anul ăsta (sigur) o să…” Așa-l vedeam cu toții. Apoi fiecare l-a văzut prin propria lui viziune despre viață. Ce înseamnă de fapt, ce este, în ce stil, poem sau rimă. O viziune pe care am fost forțați cu toții să o reconfigurăm. Unii în creion, alții în pix, câțiva în stilou și mult prea puțini în culori. Iar alții… prea brusc în tușe de cărbune. Cărbune rece și neiertător.

Tic-tac. Un oarecare an dintr-o oarecare viață. Un simplu și banal an. Niște cifre, un număr. El și-a urmat cursul firesc în timp ce noi ne-am urmat visele și viețile curmate, ne-am urmat fricile și angoasele, ne-am urmat un fel de normalitate într-o anomalie greu de digerat. Cuvinte banale precum „mască”, „spirt”, „distanțare”, „carantină”, „izolare”, „vaccin” au devenit subit ghilotinele noastre sufletești. Încă ne terorizează subtil sau fățiș, încă ne conduc viața. Probabil că banalul an s-a distrat copios pe seama noastră, noi absolut deloc. Tic-tac. Mai mult tac, decât tic. Un passo lento pentru tot si toate. Răbdarea, atât de necunoscută multora dintre noi, a devenit cea mai sofisticată formă de cunoaștere. Tic-tac.

2020

Tic-tac. Mă uit la anul ăsta parcă blestemat și mă minunez. Mă uit la binecuvântările lui sau poate ale mele. Mă uit la culoarea pe care sigur am văzut-o, trăit-o, dar mai ales simțit-o, în cenușiul incertitudinii pe care am avut-o. Mă uit la recunoștința pe care ar trebui s-o practic mai des, mai amplu. Mă uit la o sumă mică de răsărituri și apusuri văzute în cele 365 de zile ale sale. Mai puține ca în anii precedenți, dar mult mai intense sau apreciate. Mă uit la cărțile citite, mult mai multe decât în alți ani și din ce în ce mai bune. Mă uit la drumețiile, plimbările, experiențele noi avute, poate nu la fel de spectaculoase ca în numărul banal al altor ani, dar cu siguranță profund simțite. Mă uit la depășirea propriilor limite, în fiecare an, altele. Admir discret trecerea de la „nu pot” la „am făcut-o și pe asta”.

Mă uit la câteva vise împlinite, la câteva (destul de greu) abandonate, la unele atât de vechi nerealizate încât nu știu dacă nu cumva au ajuns greșit la mine. Mă uit la absolut toate. Mă-ntreb câte dintre ele mă vor însoți în noul an, câte noi se vor naște și pe care dintre ele le voi îngropa definitiv. Mă uit la o sumă de fotografii făcute și texte scrise. Poate mai profunde, poate mai banale, poate mai reușite sau spectaculoase, poate doar o înșiruire insipidă de litere sau pixeli. Poate un preambul sau poate o detașare. Poate că n-am mai reușit să le împletesc îndemânatic în acest an, firele pe dos au fost mai dese decât cele pe față. Mă uit la suma de zâmbete de pe fața mea și a celor din jurul meu. Poate am dăruit prea puține și le-am contabilizat mai mult pe cele primite. Uneori le-am ignorat, alteori mi-a fost un dor cumplit de ele. Mă uit la cele sincere și la cele false și observ cât de mare a devenit prăpastia dintre ele. Mă întristez cât de puține au fost anul acesta, cât de brutal am fost privați de ele, de o simplă și banală mască. Tic-tac.

2020

Tic-tac. O simplă și banală limbă de ceas schimbă într-o secundă un an. Dintr-unul vechi și ponosit îl transformă într-unul nou-nouț, plin ochi și el cu „anul ăsta (sigur) o să…” Tic-tac. În depărtare se văd artificii. E aici și acum. Tic-tac. E aceeași imperturbabilă numărătoare inversă. Tic-tac. Un simplu și banal tic-tac.

Cinnnci, patruuuu, treiiii, doooi, unuuuu…

Laaaa muuuulți aaani!!

Tic-tac.

2021

foto: pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Cartea și fotografia, echilibrul perfect - 3 mai 2023
• Cărți gratuite în Constanța - 25 aprilie 2023
• Florile din viața mea - 9 aprilie 2023