Acesta este, de departe, anul macilor. Este anul în care această magnifică plantă de câmp a explodat pur și simplu, invadând lanuri întregi. Privesc irealul din fotografiile altora, mă gândesc la ale mele, apoi îmi amintesc cu mare precizie extazul meu de anul trecut, când eu însămi am descoperit în drumurile mele prin Dobrogea, nu un pâlc, tufă sau răzleț, ci un întreg câmp, plin ochi de maci. Eram de-a dreptu’ fascinată.

Această experiență dragă sufletului meu, mai ales că îmi doream de mult timp să mă pot plimba printre ei și să pot admira în voie gingășia și fragilitatea lor, de data aceasta m-a făcut să mă întreb: ce m-a atras, de fapt, atât de mult la ei?

Acum știu. Știu de ce îi admir atât de mult. Pentru încăpățânarea lor de a răzbi an de an, indiferent de condițiile climatice, dar mai ales pentru fragilitatea lor. Se ofilesc extrem de rapid, aproape imediat după ce i-ai rupt. Creează spectacol, inspiră povești. Pentru mine, macii sunt de fapt stări. Un amalgam de stări cuprinse într-una mai mare. Starea de roșu intens, zbaterea lor la prima adiere de vânt, o imagine care-ți înțeapă retina, oricât de insensibil ai fi. Pentru unii, macii reprezintă dorul în cea mai profundă formă a lui. Pentru alții, o speranță care se încăpățânează să nu prindă contur. Pentru câțiva, o simplă și suavă poezie.

Anul acesta i-am privit altfel, nu am (mai) rupt niciunul. Am încercat să-i imortalizez diferit, mai întâi în suflet, apoi în fotografii. Anul acesta mi-am amintit de superbul meu tricou alb, pictat manual, cu maci, pe care nu-l mai am. Mi-am amintit de stări, de început de veri. De cât de mult roșu avem nevoie în viața noastră. Sau de ei, de toți macii văzuți de-a lungul vieții noastre.

Citește și Vrei adrenalină? Vizitează Delta Dunării.

foto: arhiva personală

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Cartea și fotografia, echilibrul perfect - 3 mai 2023
• Cărți gratuite în Constanța - 25 aprilie 2023
• Florile din viața mea - 9 aprilie 2023