Eu, una, nu mă dau deloc în vânt să vizitez peșteri atunci când plec în vacanțe. Mers aplecat, cocoșat, grijă la cap sau la picioare, întuneric beznă uneori, lilieci, frig, cald, umiditate, deh, tot tacâmul, hmm, clar nu e activitatea mea preferată. Dar peștera, în sine, este cea mai subestimată opțiune turistică de explorat, deși de multe ori, uimește.
De-a lungul vieții, picioarele proprietate Citeşte mai mult…
Despre răsărituri (v-)am tot povestit, le-am dedicat postări speciale, dar despre apusuri n-am scos, de-a lungul timpului, nicio vorbuliță. Deși le iubesc la fel de mult, poate într-o perioadă anume chiar mai mult decât pe răsărituri, le-am păstrat doar în suflet și în imagini, neimpregnate în cuvinte. O egoistă, știu.
Am văzut un apus de curând și în timp ce îi admiram transformarea spectaculoasă Citeşte mai mult…
Răsăriturile își urmează cursul lor implacabil, eu le colecționez pe retină, în suflet, pe hârtie virtuală sau în imagini. Ele sunt mereu acolo, eu, din când în când. Ele nici măcar nu se sinchisesc de mine, eu însă le tot povestesc.
Răsăritul acesta a fost despre silueta ei, un grup de adolescenți format din șapte băieți și o fată (Albă-ca-Zăpada, reinventată), numai puțin de opt bărci numărate, Citeşte mai mult…
O nouă zi, un alt început, o nouă stare, un alt răsărit. Unul banal poate, dar liniștit și tihnit. Un răsărit (iar) povestit. Poveștile merg întotdeauna mai bine spuse printre aburii cafelei proaspăt făcute, încă fierbinți, savurate privind spectacolul răsăritului.
Azi a fost liniște. Poate prea multă, prea năvălind grămadă peste mine. Ultimul răsărit, în urmă cu trei zile, a fost condimentat Citeşte mai mult…