Nu există răsărit perfect. După cum nici apus nu există. Există însă în starea lui, clipa perfectă. Uneori, magică. Există uneori ceva care te poate surprinde și îți rămâne acolo, agățat într-un colț de memorie. Din când în când, mă bucur că pot fi martora unor astfel de clipe.
Răsăritul acesta a fost despre bucuria unor câini vagabonzi dornici de joacă chiar în apa răcoroasă a mării, la 5.50 dimineața. Apoi tăvălit prin nisip. A fost despre un rucsac buclucaș, despre sentimentul de deja-vu, despre păstrat zâmbet pe buze chiar dacă nu prea ai chef la o oră atât de matinală.
A fost despre grupuri de adolescenți gălăgioși și dornici să prindă răsăritul după o noapte de distracție. A fost despre scări urcate și coborâte, în aerul răcoros și umed. Pentru a câta sută oare? Despre un cuc pe care îl tot aud, atât de dimineață.
A fost despre găsirea locului perfect de admirat. De savurat. De gândit? De inspirat – expirat. De visat cu ochii deschiși, dar și închiși. De atins ușor, cu vârful degetelor dorințe.
A fost un alt răsărit. Unul dintr-o altă vară. Unul dintre zecile, sper eu sutele, pe care le voi putea vedea.
Citiți: Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (6).
foto: arhiva personală
- Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (17) - 3 februarie 2023
- Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografei Galia Dan - 2 februarie 2023
- Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografei Ana Boraciu - 26 ianuarie 2023
Pingback: Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (8) — Poveștile Fabiolei