Răsăriturile mele sunt imagini, stări, emoții, contradicții. Multe, puține, simple sau complexe, sunt, fac parte din mine și asta e cel mai important lucru. Nu mă plictisesc, deși uneori mă obosesc, fiecare, fără excepție, au farmecul sau mesajul lor aparte.
Fiecare răsărit de-al meu e o poveste în sine, una doar a mea sau a mai multora. Pe unele le păstrez doar pentru mine, pentru sufletul meu, altele sunt povești împletite, împărtășite, zâmbite. Toate, fără excepție, sunt trăite.
Un altfel de răsărit a fost nefiresc de sălbatic. A fost deosebit de liniștit, dar zgomotos în suflet. Uneori e greu să armonizezi liniștea din exterior cu zgomotul din interior. Să asortezi perfect un freamăt de val, ce mângâie tandru un mal de mare, cu ticăitul unei emoții ce stă să se-nfiripe. Emoția unei noi raze de soare ițite brusc și de niciunde dintre niște nori compacți și denși, pe care te strădui s-o captezi cu ochii încă adormiți și pe care nu prea o-nțelegi cum de-a reușit asta. Emoția unei noi zile plenare în banalitatea ei repetitivă. Emoția gândului „câte astfel de răsărituri voi mai avea”? Emoția de a-l privi fix, apoi păstra acolo, pe retină și în suflet, pentru totdeauna. Chiar, cât durează „pentru totdeauna”? Timpul s-a dilatat și compactat în doar câteva clipe. Cât de repede apune un răsărit…
Apoi binecuvântarea și recunoștința pentru bucuria simplă de a le trăi. Pe toate. Cu privirea, cu atingerea, cu auzul. Cu gustul și mirosul. Gustul sărat al mării în care mă scufund rapid și fără nicio teamă că poate apa rece îmi poate copleși trăirea. Am încercat, dar n-am reușit. E totul atât de frumos și armonios în jurul meu, încât nu știu ce să admir mai întâi. Și-n timp ce îmbrățișez cu tot sufletul valurile mării atât de primitoare, natura toată mă privește. Mă acceptă. Mă integrează. Mă strânge în brațele ei primitoare, cum să vreau să plec de-acolo? E totul perfect.
Nisipul fin în care mi se afundă piciorul drept la fiecare pas făcut, scoicile pe care le caut, păsările ce trec în stoluri mari prin fața mea, adierea blândă și caldă de vânt, aerul din ce în ce mai fierbinte, întinsul nesfârșit al apei. Și soarele. El știe că pentru el am venit, pentru spectacolul oferit. În timp ce-l admir pe bucăți sau fracționat, nu am cum altfel, el mă privește din ce în ce mai intens, tot timpul. Mă fixează la rândul lui cu razele lui blânde, apoi din ce în ce mai arzătoare. Simt cum mă sărută tandru pe frunte. Oare le ce s-o gândi?
Cafeaua are aici alt gust. Ireal de bun și de intens. Liniștea e densă, lasă loc doar gândurilor nespuse. Câte oare pot încăpea într-un răsărit? Câte oare să i le spun soarelui și mării și câte să le țin doar pentru mine? Câte dintre ele le știe deja? Opresc pentru mine o imagine, e dovada palpabilă a frumuseții neîngrădite a naturii. Flash mental. Opresc pentru mine o trăire, dovada imaterială a unei stări. Flash mental. Opresc pentru mine un răsărit și-o dimineață de vară. Nu mai țin minte numărul de flash-uri.
I-am spus Eden. Unele răsărituri așa se văd și se simt. Un rai tangibil, prin simplitatea lui. Prin forța cu care mă face să revin mereu la el. La toate câte au fost și toate câte vor mai veni.
Citește și Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (8)
foto: arhiva personală
- Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
- Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
- Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024
Pingback: Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (10) — Poveștile Fabiolei