Recomandare de carte: Nu te găsesc pe nicăieri, Laura Ionescu

De mult timp n-am mai făcut recomandare de carte. În parte pentru că și eu mi-am încetinit ritmul cu care citesc, în parte pentru că trebuie să rezonez suficient de tare cu ce lecturez ca să pot recomanda. Și cum multe cărți mi-au plăcut în ultima vreme, dar nu suficient de profund încât să le recomand, am cam lipsit de la acest capitol al blogului meu. Până acum.

Știu, nu are cea mai spectaculoasă copertă, titlul sugerează o altă poveste siropoasă de iubire, dar… așa cum un om nu trebuie judecat după haine, la fel și o carte, după copertă. Iar această carte, cum să vă spun, pe mine m-a dărâmat. Încă mă gândesc la ea, la mesajul ei, la câtă iubire poate exista într-o inimă de copil, de mică fetiță, adolescentă apoi tânără adultă pentru mama ei. Da, despre o poveste de iubire este vorba, dar despre una ancestrală, iubirea de mamă împletită simbiotic cu cea de copil și viceversa. Despre viață, despre moarte, despre dramă și traumă, despre pierdere unei axe vitale la o vârstă mult prea fragedă, despre te iubesc-uri nespuse, dar simțite din plin. Despre încredere, libertate, aripi netăiate și lăsate să crească frumos într-o perioadă de timp total nefavorabil acestui lucru, și anume comunismul. Pe atunci niciun părinte nu știa să-și exprime verbal emoțiile, nu știa să-i spună te iubesc propriului copil, dar se străduia să i-o arate, pe atunci ei își cărau propriile drame și suferințe cu stoicismul unui cal de povară, le ascundeau profund în ei, poate așa vor uita de ele, crezând că aceasta e unica cale spre fericire. A lor, dar mai ales a copiilor lor. Trăiau pentru, dar mai ales prin copii, anulându-și fără să știe, viața. Nu știau altfel a trăi.

Cartea este nonficțiune. Este un adevăr dur pe care l-a trăit Laura, autoarea cărții, eu și multe alte femei din generația noastră. Laura și-a pierdut mama la 17 ani, eu patru ani mai târziu. Nu, nu m-am identificat cu Laura, au fost situații și povești diferite de viață, dar iubirea unei fetițe pentru mama ei este ceva universal valabil, indestructibil, e ceva ce nu poate fi redat în cuvinte. Când îți moare un părinte, practic moare o bucată din tine, una extrem de importantă și oricât de mult timp ar trece, pierderea asta nu poate fi compensată cu absolut nimic. Și cred cu tărie că atunci când ești fată și îți pierzi mama, lucrurile sunt și mai tragice. Relația aceasta atât de intimă fiică-mamă, atunci când este curmată, nu va putea fi vindecată cu adevărat niciodată. Mai ales când este tăiată brusc și nemilos, ca în cazul meu, când practic nu ai timp… de nimic, cauți cu disperare colace de salvare în orice pentru a supraviețui noii realități în care ești forțată să trăiești. Fără ea, mama. Mama ta.

Las mai jos frânturi din carte, cu greu am decis pe care să le selectez, toată este scrisă maiestuos, tandru, mustind de iubire, admirație, recunoștință, dar și durere, multă durere. În final, iertare.

„Mă duceam în camera mea, îmi strângeam genunchii la piept și-mi imaginam că genunchii mei sunt mama. Mereu o iubisem pe ea cel mai mult. Purta culori aprinse, își contura ochii cu creion negru Ada și-și dădea foc la buze cu un ruj roșu. Mama nu era ștearsă. Mama era un personaj pentru care nu se inventase încă un aparat de fotografiat suficient de bun încât să-i surprindă culorile.”

„Ea a insistat să se descurce cu toate, fără să ne spună ce trăia și fără să ne lase prea mult înăuntru. Așa se obișnuise, să își care propriile greutăți și să nu le pună pe umerii celorlalți. O făcuse toată viața. Dacă tot duci bolovanul ăla, presupun că la un moment dat te obișnuiești, cum te obișnuiești cu toate.”

„Nu mă menaja. Îmi lua fața și o apropia de adevăr, așa cum iei un câine care a făcut în casă și-l apropii cu nasul de ce a făcut, ca să nu mai facă și a doua oară. Ne-a antrenat să ne spunem adevărurile, să vedem oamenii așa cum sunt, să nu îndulcim gustul amar al momentelor în care am ales să ne zicem ce voiam să auzim și apoi ne-am luat-o. Poate că ne-a pregatit să ne spunem nouă înșine tot ceea ce ea nu ne-a putut spune când n-a mai fost lângă noi. Mama ne-a învățat să iubim oamenii. Tot ea ne-a învățat să-i alegem.”

Poate cel mai greu paragraf este următorul. Pentru că avem mai toți lucruri și adevăruri nespuse părinților noștri, pe care le tot amânăm, poate convinși că vor trăi veșnic. Nu, nu o vor face.  Autoarea și-a pierdut mult prea devreme mama, eu am pierdut-o înainte a o cunoaște cu adevărat. Iar prin ea, pe mine. Spuneți-le te iubesc, cât de des puteți. Nu, nu se va prăvăli cerul pe niciunul dintre voi și nu e nimic rușinos în asta. Nici n-aveți idee cât de mult au nevoie să audă lucrul acesta, dar mai ales să simtă. Eu nu am apucat să îi spun.

„Suntem mai atenți la cei care mor decât la cei care trăiesc. Vrem să extragem din ei amintiri, așa că le acordăm toată atenția noastră. Și poate că în loc să le ducem jerbe la cimitir am putea să le ducem buchete de flori cât încă trăiesc. Sau beri, sticle de vin și povești banale de zi cu zi. Am putea să ne spunem lucrurile la timp, cu riscul de a fi ridicoli sau neiubiți de ei. Poate ne asumăm riscul ăsta – că suntem îndeajuns chiar și când ceilalți nu răspund așteptărilor noastre. Poate recunoaștem că ne iubim și că nu ne potrivim, e OK și așa. „

Cartea o găsiți pe elefant.ro, libris.ro, carturesti.ro, www.publica.ro dar și în librăriile fizice din țară.

Citiți și Recomandare de carte: Să nu râzi, Raluca Feher

foto: eu

 

 

Fabiola Ion

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Lasă un răspuns