Apusul meu e roșu

Apusurile mele, ultimele pe care le-am văzut, au vrut să nu mă dezamăgească, desenându-se în aproape toată paleta de culori. La final în roșu, un roșu atât de vibrant încât cu greu m-am despărțit de ele. Apusul meu e roșu. Întotdeauna. Asta gândeam de fiecare dată. De parcă natura știa deja ce gândesc sau ce-mi doresc de la el. De la apus.

Îmi amintesc cu dulce nostalgie de primul (roșu) văzut anul trecut. Era o seară caldă de iunie, cu mulți țânțari pe malul lacului, cu un apus ce se anunța interesant, dar nu incendiar.

Aproape că voiam să plec, când s-a produs minunea. Întâi încet, timid, apoi din ce în ce mai pregnant. Da, cerul lua gradual foc chiar sub ochii mei, iar eu priveam cu gura căscată. Apusul își păstrase măreția după ce își ascunsese discul solar de privirile mele. Roșul acela nu-l pot uita, nu-i pot uita grația cu care se reflecta în apa liniștită a lacului. Priveam magnetizată luciul apei, din când în când ridicând privirea spre cer. Evitam să privesc orice altceva din jurul meu. De ce aș fi făcut-o?

Furasem cu un zâmbet ușor schițat soarelui, în timp ce se ducea grăbit la culcare, toată căldura lui. Cred că nici nu băgase de seamă lucrul acesta. Îi spuneam în gând cât de mult adoram apusul și cât de puțin mă bucurasem de el. Și că îmi trezea niște amintiri. El mă fixase cu strălucirea lui pătrunzătoare, în timp ce eu îi evitam incandescența. Cine ar fi putut să-i țină piept? Eu, nu. Eu doar îi captam măreția prin lentila aparatului foto, mă simțeam mult mai confortabil așa.

Pasiunea mea pentru el și pentru drumului lui imperturabil prin Univers mi-a fost răsplătită cu un crepuscul fascinant. Da, de-abia atunci am avut puterea și tăria să absorb și cu privirea tot. Cer, apă. foc. Roșu foc. Să-i privesc insistent rubiniul lui total.

E doar un apus.

Da, dar ce apus…

După el au urmat altele, la fel de roșii, la fel de intense, frumoase și complete. Unele dintre ele m-au purtat prin gri, albastru, bleo, galben, portocaliu, roz, violet. Și bineînțeles, roșu în final. Nu știu cum de mă sincronizam atât de bine cu ele, fiindcă nu au fost atât de dese pe cât mi-aș fi dorit. Dar erau. Erau exact atunci când eu mă hotăram să le privesc.

Cât noroc sau magie să fi fost în apusurile acestea? N-aș putea să răspund la întrebare.

Fotografiile sunt de la mai multe apusuri. Roșii, evident.

 

Cât despre răsărit citiți: Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (10)

 

 

Fabiola Ion

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

4 thoughts on “Apusul meu e roșu

    • Fabiola Ion

      Este? Păcat că nu mulți știu a se bucura de un apus sau un răsărit. Zic și eu. Astea roșii sunt… magice. Nu mă pot sătura de ele. Te îmbrățișez! 😘

Lasă un răspuns