Tăcerea din mine

Fotografii gratuite de Fantezie

Mi-e inima roz și sufletul albastru. E plin de cuvinte ce se doresc rostite, dar ele nu-și găsesc calea și nici destinatarul. Le-am zăvorât, nici eu nu mai știu de ce, nu le mai găsesc rostul, semnificația sau gustul dulce al iubirii impregnate în ele. Vorbește acum tăcerea din mine.

M-am imersat în mine, am transformat cuvintele în senzații și brațe moi și calde, care să-mi susțină abisul și tăcerea. Am început să iubesc tăcerile din mine, mi le-am făcut prietene și nu dușmane, cum îmi erau până acum. Sunt saltele moi plină cu apă vie, sunt viața invizibilă din mine, sunt răsărit și apus uitat de prea multe simțiri. Prea multă iubire, prea multă tăcere. Tăcerea își are și ea semnificația ei, una nouă pentru mine, una de pace, de reziliență. Dacă ani în urmă își urla dreptul la adaptarea ei spre dialog, acum îmi e cea mai confortabilă stare de bine.

Mă inund de ea, mă îmbăt până la delir, de delicioasele ei convorbiri cu mine. Nu știam că până acum tăcerea îmi poate vorbi atât. Mai mult, mă poate înțelege. O caut mereu, în mine și în ea. Îmi place s-o ascult, s-o simt.

Îmi place s-o aud șoptindu-mi prin păr adevăruri, să-mi fredoneze pe dermă refrene ireale, să mă atingă tandru, iubindu-mi stângăciile. Îmi place răbdarea ei. Mă lasă s-o pătrund cu mintea și cu visul. Visez tot mai puțin, tot mai rar. Îmi amintesc de toate visele netrăite și înțeleg că unele dintre ele nu se vor trăi niciodată. Și asta doare. Arde. Răscolește cu tăvălugul lor lung tot în drumul lor prin mine și nu mai rămâne nimic în urmă. Poate câte o dâră de fum sau poate un fragment de stană de piatră. Tot nu înțeleg de ce mi-au făcut asta sau cât mai au de gând să hoinărească nestingherite prin tot eu-ul meu.

Tăcerea mă face să nici nu mai îndrăznesc să le opresc, să le înfrunt sau să le netezesc calea. La ce bun atâta forfotă când ele nu mai au de gând să treacă linia de finish?

Iubesc tăcerea din mine. Are substanță, are fond. E palpabilă, o pot atinge ori de câte ori mi se face dor de ea. Nu fuge de mine, nu pleacă, nu mă abandonează. Nu-mi hrănește iluziile. Când simt că nu mai pot, iar în ultima vreme am simțit asta mult mai aprig ca de obicei, mă ia ușor de mână și îmi spune că o să treacă. Că atunci când nu mai știu, știe ea.

Iubesc cuvintele din mine, dar ele nu mai consolidează poduri ci le sfărâmă fără milă. Punțile dintre ele și oameni sunt tot mai slabe, tot mai rare. Și-atunci îmi rămâne tăcerea. Balsamul. Pansamentul. Leacul tuturor durerilor din mine, mult prea multe și mult prea intense.

Citește și Nu mai a(ve)m timp.

foto: pixabay.com

Fabiola Ion
Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

4 thoughts on “Tăcerea din mine

Lasă un răspuns