Și ce dacă 45?

În timp ce mă gândeam la un titlu și nimic nu mi se părea potrivit, m-am întrebat ce importanță mai are o cifră în plus sau minus, după 4. Pentru mine nu mai are nicio relevanță, cel puțin nu în momentul de față.

45 e vârsta mea de azi. De ceva ani scriu ceva fix pentru ziua asta. Scriu mai mult pentru mine decât pentru alții, ca să-mi las un reminder pentru următorii ani. Scriu nu pentru a primi felicitări, ci pentru a îngheța un pic momentul de acum, de a mă raporta ulterior la el. Privind în urmă, chiar am la ce.

Deși e un număr rotund de ani, nu îl simt special, nu îl simt în niciun fel. Nici împovărător, nici entuziasmic, nici relevant, nici anost. Nu mi-l pot aniversa, dar nici ignora. Privind înapoi la ultimii cinci ani, cu siguranță nu îl percep așa cum mă vedeam atunci că voi fi la vârsta asta.

Aș putea să mă mint frumos, sau să mint frumos, despre cât de extraordinar mă simt în pielea celor 45 de ani. Am ales să nu o fac. Număr ca și până acum toate bucuriile și binecuvântările, dar și dezamăgirile sau eșecurile. Poate că acum, în acest sfârșit de vară fierbinte, le simt mai acut pe cele din urmă, dar știu că toate fac parte din viață, deci nu are cum să fie doar acestea. După nori iese soarele și viceversa, bla, bla, cunosc extrem de bine toate aceste hiperbole de care eu una, sunt sătulă până peste cap.

Dacă ar fi totuși ceva să-mi spun apăsat acum, iar în general celor de vârsta mea, ar fi să învăț să trăiesc.

Să trăiesc cu adevărat. Deplin, plenar, fără compromisuri sau alte rahaturi cu care ne complicăm inutil viața.

Să respir cu adevărat. Să inspir lent și cu nesaț până îmi pleznesc plămânii de seninătate și să expir tot ce nu-mi mai folosește pentru echilibrul meu existențial.

Să râd și să plâng atunci când simt cu adevărat. Dacă la râs e mai ușor de făcut, la plâns s-ar zice că nu ai cum să plângi decât atunci când simți. Mi-am plâns de milă inutil și patetic când chiar nu era cazul. Mi-a luat ceva ani să pricep de inutilitate lacrimilor vărsate. Încă mai lucrez la asta. Mi-am luat uneori inutil pe umeri poveri ce nu erau ale mele, greșeli, comportamente, sentimente și responsabilități ce nu-mi aparțineau, dar doar așa știam eu să fiu bine. Să plâng pentru alții. Până azi.

Să fiu eu, în cea mai autentică formă a mea. După 45 de ani, îmi dau seama în cât de multe forme am fost, mai puțin eu. Câte straturi am purtat, uneori fiind nevoită să o fac. „Eu sunt eu” îmi răsunau în minte cuvintele cuiva, iar pe buzele mele ele reverberau mai mult decât procesam. Așadar, să fiu eu, exact cum mă simt și simt, fără frici, temeri, limitări sau cenzurări este probabil cel mai frumos cadou pe care mi-l pot face acum. Mai ales acum.

Altfel spus, mai am câteva de „să”-uri, dar ele derivă din cele enumerate mai sus. Mai am dorințe și vise, iar pe măsură ce timpul trece, observ că ele se împlinesc exact când vor sau când sunt eu pregătită pentru ele. Nici mai devreme, nici mai târziu.

Ca fapt divers, acest magic 45 mi-a adus o superbă pereche de ochelari de vedere, o reîntâlnire cu mult iubita mea Italie, o experiență inedită de viață și alta plină de provocări, de care mă bucur ca un copil mic și un minunat apus montan, rupt din povești.

Tot acest 45 mi-a adus multe emoții, prea multe chiar, conștientizări, revelații, vise intense și armonizări.

Cum s-ar zice, această vârstă nu a venit nepoliticoasă, cu mâna goală, ci dimpotrivă, plină de cadouri de tot felul. Știu că nimic nu e întâmplător și nimic nu e fără un scop precis.

Totodată mai știu că eu o întâmpin cu bucurie, cu binecuvântare, deschisă la tot ce are ea mai de preț și valoros să îmi ofere.

Citiți și Anul cu numărul 44.

Fabiola Ion
Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

4 thoughts on “Și ce dacă 45?

  1. Ana G.

    La mulți ani, copilă! Ești de aceeași vârstă cu copilul meu cel mare, cred că ți-am mai spus asta. Îți doresc sănătate și să rămâi mereu TU.

Lasă un răspuns