Când aud sau văd 13, tot corpul mi se contractă involuntar. E un automatism dobândit în timp, e plantat adânc în subconștient, va fi parte din mine toată viața, indiferent dacă îmi place sau nu. O sumă mare și constantă de timp am încercat să îl îngrop în mine, să îl ignor sau să îl uit cu desăvârșire.

Credeam că timpul va turna balsam peste el, că făcusem pace cu el, dar mi-am dat seama că e un proces mai lung de timp, că trebuie să am răbdare și că universul mă va împrieteni cu el în cele din urmă. Anul trecut a reapărut subit în viața mea, mi-a reamintit că el există, e al naibii de viu în viața mea, nu se dă uitat sau iertat sub nicio formă.

Azi îi fac un omagiu. Nu știu de ce tocmai azi îl simt atât de pregnant, poate pentru că azi e ziua lui, poate pentru că au rămas foarte multe nespuse și neștiute între mine și el. Neaflate mai ales, deși îmi doresc lucrul acesta foarte tare. Așa aș putea să găsesc ordinea corectă a pieselor de puzzle ce-mi aparțin și să le așez acolo unde le este locul. Să întregesc puzzle-ul care reprezintă viața mea.

Întotdeauna l-am considerat un număr ghinionist, prevestitor de rău sau rele. Întotdeauna, pentru mine a avut ceva malefic în el. Îmi este imposibil să îl privesc altfel sau din altă perspectivă. Anul trecut îl consideram o ironie a vieții, în sfârșit o interpretare pozitivă a lui, o nuanță de galben și albastru împletită care emana de data aceasta multă căldură.

Nu a venit singur, din păcate. A venit la pachet cu un alt 13, un 13 dublat, uneori triplat încât mi-a fost imposibil să îl accept așa cum este. Treișpe-le ăsta e ca o nălucă, fantomă, se ține după mine scai, nu scap de el. E un melanj de senzații, emoții, trăiri încât ori de câte ori îmi amintesc, le simt pe toate simultan. Acum zâmbesc, plină de compasiune și înțelegere, acum simt cum mă îneacă furia strânsă de atâta amar de vreme. Și nu cred că e vina lui, e poate doar percepția mea de cum se încăpățânează, uneori ostentativ, să-mi fie prezent, nu doar trecut.

Când m-am născut eu, a apărut și el. Mi-a stat alături o perioadă, arătându-și formele hâde și urâte, groaznice pe alocuri, dar și părțile lui luminoase. Poate că așa arată fața unui demon. A unui înger? Nu am cum afla. Nu-mi amintesc să-i fi urat vreodată la mulți ani sau să-l întreb cum se simte. Am încercat, ca adult, să fac lucrul ăsta, sau poate doar copilul de atunci a vrut să termine un gând nespus. Nici acum nu a fost cu succes. A fost o încercare, dar planetele au refuzat să-mi fie aproape, să se alinieze. Apoi, brusc, a ieșit din viața mea. Exact așa și cum intrase.

Când a reapărut, nu i-am înțeles rostul. Aproape că uitasem complet de el. Aproape. M-a lovit cu forța unui uragan, deși nu plănuisem în niciun fel să îl revăd iar. De unde să știe el ce trăisem eu în tot acest timp? De unde să înțeleagă sau să prevadă ce însemnase, odată, demult acest număr nefast în viața mea?

Iar acum… azi e ziua lui. A lui 13. A celui trecut. A celui care s-a născut într-o zi de septembrie. A celui care ar fi putut să fie, dar n-a fost. A celui care a sperat, visat, dar undeva s-a pierdut pe drum. A celui întrepătruns deja cu alt 13. Un 13 atât de complex încât eu sunt eu, acum, din cauza lui. Așa cum sunt, trăiesc, respir, gândesc sau acționez.

Nici nu mai știu dacă să-i zâmbesc sau să-i deplâng scurta lui existență. Să mă bucur de el, atât cât a fost și cât a refuzat să mai fie. Să-mi mai fie. Uneori mi-e ciudă pe el, pentru intensa și efemera lui prezență, alteori mi-e dor de el. De cele mai multe ori, încerc să-l înțeleg. Oare el a înțeles vreodată cât de important mi-a fost sau îmi este? Nici asta nu cred că voi afla vreodată.

Știu că îl voi îmbrățișa ori de câte ori va fi 13. Voi lăsa totul deoparte și îl voi ține strâns în brațe, în toată nimicimea sau măreția lui. În tot ce-a fost și tot ce este. În karma lui nefastă, în căldura emanată de lipsa lui și în dorința mea de a-l integra corect în mine.

Citește și Nu mai a(ve)m timp.

foto: pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
• Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
• Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024