Eu mi-s fata de la țară

Fotografii gratuite de Femeie

Din când în când (re)descopăr că în adâncul sufletului eu sunt fata aia clasică de la țară. Nu chiar de la coada vacii, da’ de undeva din zona aia tot sunt. E ceva în mine care se reactivează rapid ori de câte ori dau nas în nas cu mama natură.

Treaba asta se întâmplă atât de natural și firesc încât las deoparte orice urmă de rafinament orășeneșc cât ai zice perje afumate. Adică dacă ajung în sânul naturii, instantaneu îmi cam vine să mă cațăr în copaci, să mă tăvălesc prin căpița cu fân sau direct prin lanul de grâu, pajiștea cu iarbă verde e deja luxul suprem, să îmi bag picioarele la propriu în orice izvor de munte sau să mângâi cu drag și nesaț orice lighioană domestică de prin curțile oamenilor.

Și aici nu mă refer la vreo mâță blândă sau vreun ciobănesc carpatin. Nu, eu merg direct la next level, oi, capre, cai și dacă găsesc, vaci. Ultima oară m-am ciondănit de zor cu un berbec, dar el nu s-a înduplecat neam să vină la gard, să-l mângâi pe botic. Eu tot incantam cu voce tare, privindu-l fix în ochi.  El, nimic. Cu privirea blajină de cornută căpoasă mă ignora complet, neclintindu-și niciun milimetru de blană încâlcită.

                Mno, mângâiat cu forța nu merge, am priceput cam greu, dar am priceput.

În ultima mea escapadă în natură, undeva pe la munte, impulsurile astea de copil neastâmpărat mi s-au activat ceva mai mult. Am fost la un pas să nu jefuiesc ziua în amiaza mare niște meri încărcați cu mere roșii, sănătoase, din curțile oamenilor. Sau verzi și acre.

De fiecare dată când treceam pe lângă un pom plin cu mere coapte, suficient de aproape de gardul de lemn ce ne despărțea, îmi trebuia un munte de voință să nu rup un măr. Sau trei, patru. Sau o cracă. Sau tot pomu’. Când era la o distanță considerabilă de mine, simțeam cum mă transform subit în campioană olimpic la sărit garduri, atât de vitează mă simțeam. Vă zic, m-am abținut cu greu. Am compensat cumpărând din satul merilor și perilor și prunilor, Voinești, o pungă imensă de mere, direct de la producător.

                                    Gustul merelor direct culese din copac e divin.

La pensiunea la care am fost cazată am fost în extaz când am văzut mica pajiște plină cu gazon, copaci ornamentali, brazi și flori pe alocuri. Era amenajată cu mult bun gust de către proprietari. Un petec de pământ de un verde ireal, crud, mătăsos, tuns periuță, perfect pentru… mine.

Nu știu dacă scopul ei era doar să încânte olfactiv locul, dar eu m-am descălțat rapid și am început s-o măsor la pas de melc, în lung și-n lat, în picioarele goale. Curcubeu în tălpile picioarelor am văzut, dar mai ales simțit. O desfătare de care nu am parte acasă, nici măcar în parcurile din oraș, pentru că ghici ce, iarba lipsește cu desăvârșire. Cum s-ar zice acum modern, am făcut împământare.

A fost atât de relaxant încât am inspirat și un câine vagabond să se joace, alerge, tăvălească cu mine prin iarbă. A fost fericit, i-am scărpinat toți puricii, iar eu am făcut streching după el.

                                             Win-win.

M-am mai conversat cu un vițel sau vițică, nu știu ce era, dar avea botul roz și cu un măgar priponit, însă curios și atent la mine. Ce dialog interesant am avut… Mă rog, monolog, dar nici că mi-a păsat. Nu m-am simțit atât de înțeleasă ca acum, nici dacă vorbeam cu un psihoterapeut o zi întreagă. Am fost în perfectă comuniune cu natura. Mă rog, cu animalele, dar ce contează, tot pe-acolo.

Altă dată am mâncat frăguțe sau mure culese de mine direct din boscheții ăia, din care dacă intri cam greu să ieși nezgâriat sau neînțepat. E și asta o formă de adrenalină.

Pentru mine natura înseamnă astfel de acțiuni. Contact direct cu ea, nu privită de pe geam sau în imagini. Înseamnă să mă simt integrată în peisaj, uitată pe coclauri mai nebătute de picior uman și acceptată de natură așa cum sunt.

Cum spuneam, eu mi-s fata de la țară. Uneori. Adeseori.

Citiți și Bujorul sălbatic de Dobrogea.

 

foto: pixabay.com

 

Fabiola Ion
Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

2 thoughts on “Eu mi-s fata de la țară

Lasă un răspuns