Sacoul meu de 20 de ani

Grafice vectoriale gratuite de Modă

Uneori propria garderobă te uimește mai rău decât dacă ai călări un struț sau ai sări cu parașuta pentru prima oară. Pentru mine, un sacou din colecția „piese de muzeu” m-a făcut să pic cu brio în găleata cu nostalgie și amintiri din aproape copilărie. Nu știu cum de a rezistat testului timpului sau toanelor mele, cert e că un simplu sacou verde a făcut istorie la mine în șifonier. Și ce istorie…

În urmă cu 20 de ani mi-l cumpărasem pentru un eveniment în familie. Pe atunci un brand românesc de succes vindea haine elegante, ce promitea să devină unul cu o lungă istorie și prezență pe piață. Între timp a dat faliment prin 2015, cred. Sacoul ăsta al meu era cu prestanță. Surprinzător, era verde cu puțin roșu. Spun surprinzător, pentru eu cu verde nu avem o relație amicală. De fapt, e glacială, lipsește cu desăvârșire. În toate hainele mele am doar trei piese verzi.

Primul, un cardigan primit cadou de ziua mea, de la o prietenă decedată la o vârstă nepermis de mică (Un înger s-a întors acasă). Nu-l port, îl păstrez ca amintire.

Al doilea, un poncho primit tot cadou, de la soacra mea, pe când eram însărcinată cu micuța adultă. Își proteja încă de pe atunci nepoata preferată, acel poncho îmi ținea de cald la burtică.

Al treilea, acest sacou pe care mi l-am cumpărat singură.

Toate trei sunt în condiții excelente, le-am purtat de foarte puține ori, le-aș număra pe degetele de la o singură mână.

Dintre toate trei, însă, doar sacoul a ajuns la venerabila vârstă de 20 ani. 20 de ani… 20 de aceleași anotimpuri, într-o buclă continuă. 20 de sezoane consecutive în care ar fi putut fi purtat, dar el a stat cuminte, așteptând pe umeraș. 20 de ani, în care a văzut cum alte haine au venit și au plecat definitiv, el rezistând eroic.

Unii l-ar numi piesă vintage, eu l-aș numi piesă de muzeu. Ieri m-am îmbrăcat cu el, chiar am ieșit în lume. Am constatat nu că îmi vine, oricum nu mi-am schimbat prea mult silueta în anii aceștia, ci faptul că verdele a devenit subit prietenul meu. L-am acceptat fără ifose sau talente, m-am împrietenit cu el sau cu cea care am fost eu atunci. Interesant e că vreme de 20 ani eu nu mi-am cumpărat nimic verde, dar absolut nimic. Nici măcar o șosetuță sau batistuță. Îmi era atât de neutră sau indiferentă această culoare, practic nu-mi transmitea nimic, încât am ocolit-o cu perseverență o sumă generoasă de ani.

Acum… verdele e pentru mine nostalgie. Emoție. Amintiri. E o bucată de viață trăită în altă viață. E un mine care nu se va mai întoarce niciodată la mine, exact ca prietena mea moartă. E ca o burtică de gravidă, care nu va mai fi niciodată atât de rotundă și plină de viață. E ca o inexplicabilă aversiune pentru verde, care s-a evaporat pentru totdeauna, iar acum îmi place.

Citiți și Fusta și online-ul.

foto: pixabay.com

 

 

Fabiola Ion

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Lasă un răspuns