Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (16)

Cu foarte puțin înainte de Crăciun și aproape de final de an, într-o oarecare zi de joi, am admirat iar un răsărit, poate că ultimul văzut de mine pe acest an. Sau m-a admirat el pe mine, pe după nori denși și albaștri.

M-a pândit cu raze răzlețe, m-a salutat și mi-a arătat același lucru. În spatele lor, întotdeauna va fi el, soarele. Oricât de negri, mulți, răzleți sau denși sunt ei, el e întotdeauna prezent, chiar și când nu-l văd.

Am surprins o liniște deplină, netulburată de niciun pescăruș măcar. Am surprins calmitatea mării, care m-a inspirat. Întotdeauna când îți păstrezi calmul, totul curge prin tine, nu mai descoperi munți de escaladat sau cascade de oprit. Îți regăsești părți pierdute sau uitate. Te îmbrățișezi tu, pe tine, în toată întregimea ta, chiar dacă degetele îți îngheață pe declanșatorul aparatului. Îți zâmbești, fiindcă știi că ai supraviețuit unui alt an nebun, așa cum ai putut tu mai bine. Și ăsta nu e puțin lucru. Al câtelea an din ăsta ai traversat? Nici nu mai ții socoteală, ești atât de călit încât știi că vei fi bine oricum.

Zâmbesc razelor piezișe și mă gândesc că deși n-am admirat cel mai spectaculos răsărit, totuși nu m-a dezamăgit. Chiar m-a surprins tare plăcut. Eram pe picior de plecare, convinsă că voi avea parte doar de nori și… surpriză, soarele și-a făcut simțită prezența.

Răsăritul acesta a fost despre recunoștință.

Despre mine, cea din anul acesta. Despre absolut toate provocările pe care mi le-a oferit. Despre pierderi și câștiguri, împliniri sau dezamăgiri. Despre distanțe care s-au disipat și apropieri care au dispărut. Despre faptul că nimic pe lumea asta nu e pe vecie sau pentru totdeauna, așa cum superb ne amăgim. Și e ok să fie așa, atâta vreme cât nu ținem cu dinții de asta.

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Vechiul ia loc noului și noul ia loc vechiului. Unele întâmplări se transformă în amintiri plăcute, altele în unele foarte neplăcute. Unele în surprize, altele în dezamăgiri. Farmecul vieții ar spune unii…

Un foișor gol, o faleză aproape pustie, impregnată în culori cenușii de iarnă, dar eu am găsit pata de culoare care să-mi bucure retina. Bine, bucuria mea a fost oricum, dată de răsărit. El, răsăritul, este constanta imuabilă din viața mea, pe care eu uneori o mai ignor sau o uit. Avem atâtea de făcut și trăit, că uneori mai uităm. Dar el, răsăritul, nu ne uită niciodată.

În fiecare zi, zi de zi.

Citește și Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (14).

 

 

Fabiola Ion

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Lasă un răspuns