Nu că n-aș mai fi făcut de-a lungul vremii tot felul de sincronii cu ea, cu amândouă de fapt, dar sincronul ăsta e mai dihai decât toate la un loc. Dintr-un simplu motiv. A fost făcut prin puterea minții, ca să mă exprim academic, în realitate eu nu-mi pot explica nici acum. Poate aveți voi idee.

Într-unul din ultimele mele răsărituri, unul care se prefigura un fiasco total căci cerul era complet acoperit de o pătură de nori groși, am decis să hrănesc un câine vagabond. Plusul meu din dimineața aceea era doar liniștea, numărul de pași și o cafea băută cu o amică pe care n-o mai văzusem demult, deci până la întâlnirea cu ea, am zis să fac și eu fericit un suflet blând. Atât de blând că până să-l alint, cumpărându-i două pliculețe de Pedigree, s-a ținut după mine scai. Dădea fericit din coadă de când m-am dat jos din mașină și nu era deloc ofensat că uneori îl ignoram total, uimită totuși de stăruința cu care nu mă slăbea deloc de princiara lui prezență.

Cine mă vedea, ar fi jurat că mi-am scos câinele la plimbare. L-am mângâiat, l-am scărpinat, am vorbit cu el și cred că ceva din atitudinea mea l-a convins să se fâțâie țanțos pe lângă mine, pe toată faleza de la Cazino.

Asemenea devotament nu aveam cum să trec cu vederea și astfel câinele vagabond a primit niște mâncare pe care a hăpăit-o cu mare plăcere.

Case closed. Adică hrănit, mângâiat din nou, dat bucuros din coadă și despărțit prietenește, fiecare în treaba lui. N-am insistat cu relația, nu era cazul. Nici măcar n-am suflat vreo vorbuliță cuiva despre întâlnirea noastră total neprogramată.

12 ore mai târziu, fie-mea mică vine ca o vijelie în casă, direct la mine, și-mi povestește cu viteza uraganului Catrina ce-a făcut ea cu puțin înainte de a ajunge acasă.

Să-ți zic, mami, ce mi s-a-ntâmplat. Nu, de fapt stai, ce-am făcut. Acum, când veneam spre casă, la noi un cartier, un cățel a venit la mine, a dat din coadă și s-a ținut de mine pân-acasă. Îți dai seama? Până acasă.

Și tu ce-ai făcut? Bănuiesc că te-ai jucat cu el. 

Da, bineînțeles, da’ am mai făcut ceva… și-a început să zâmbească la mine cu toată fața.

Am înghițit în sec, mă așteptam la o nefăcută sau să mă anunțe categoric, fără drept de refuz, că mai nou am cățel în casă. Am respirat ușurată când a continuat, dar am făcut ochii mari cât cepele alea roșii, de apă, când am auzit ce-mi povestește. Și pe măsură ce continua, gura mi-a rămas deschisă și blocată, incapabilă să articulez vreun cuvințel. Sau onomatopee, ceva.

Cum să vă povestesc eu… era un deja vu pe care mintea mea nu putea să-l proceseze.

Stai să vezi. S-a tot ținut după mine, iar eu am intrat la Mega și i-am luat ceva de mâncare. Da’ ghici ce i-am luat? Două pliculețe cu carne de vită. Pedigree, da? Adică să mânânce și el ceva bun. Și după, a venit după mine până acasă. L-am mai mângâiat puțin și a plecat. Ei, ce zici? Nu ți se pare drăguț?

O priveam fix, în timp ce mintea mea revedea episodul meu, tras la indigo din acea dimineață. Cum să fie posibil așa ceva??? Sincron?

Fără să vorbim ABSOLUT NIMIC despre, fără nicio aluzie, fix același tip de mâncare, fix tot două pliculețe. Din oferta de la Mega ea putea alege orice altceva, eu de la un nonstop deschis la acea oră, aia am găsit. Niciuna dintre noi nu s-a gândit la pâine, mezel, covrig sau orice altceva ce ar putea mânca un câine.

Nu, amândouă am ales FIX același tip, FIX aceeași cantitate, FIX aceeași firmă. Amândouă am ales să hrănim un câine vagabond. Amândouă la fel, dar complet separat. Un sincron mai sincron decât toate pe care le-am avut sau trăit vreodată.

Să vă mai spun ce față a făcut când i-am povestit ce făcusem eu la răsărit?

Doar repeta într-una Ce tare! Cât de tare!…

Exact. Cam atât de tare a fost.

Citiți și Problemă simplă.

foto: pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă.

Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.

Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Fotografiile au suflet - 24 iulie 2024
• Când ego-ul e regele sufletului tău - 22 mai 2024
• Lucrurile bune vin când vor ele, nu când vrem noi - 16 aprilie 2024