Iarna răsăriturile sunt capricioase, rare și imprevizibile. Iarna mi se cam lungesc urechile în așteptarea vremii favorabile unuia. Prognozele sunt înșelătoare, temperaturile cam mici pentru gustul meu, dar plăcerea e mereu aceeași.
Singurul atuu ar fi ora întârziată, foarte accesibilă oricărui doritor de răsărit. Azi am profitat de vremea bună și în ciuda temperaturii scăzute resimțite pe faleză, am mers să văd unul.
M-am jucat de-a v-ați ascunselea cu soarele, el printre nori, eu spionându-l printre copaci. Hilar, știu, dar uneori căutăm o altă perspectivă în a vedea și soarele, și viața. Uneori, când e fățiș în fața noastră, îl ignorăm, sătui probabil de prea multă lumină și căldură. Când se camuflează printre nori… ni se face dor de el, îl căutăm, îi privim cu nesaț razele piezișe, doar, doar s-o îndura să-și arate perfecțiunea.
Azi s-a asortat cu foarte multă liniște.
Până și pescărușii, atât de zgomotoși de obicei, au luat o pauză. S-or fi gândit să nu tulbure marea liniștită sau aerul rece, sau poate puținii oameni prezenți pe faleză. O liniște pe care am simțit-o și primit-o cu inima larg deschisă.
Pentru mine a fost perfect.
Mi-am auzit toate visele împrăștiate pe aripi de dor, mi-am retrăit simplitatea unei dimineți de iarnă, am făcut uneori corp comun cu aparatul foto, pași înceți, negrăbiți de ceasul neiertător al unei zile (totuși) de muncă. Am zâmbit unui câine mic, creț și alb ce-și plimba stăpânul, sau invers, niciodată nu se poate delimita clar granița dintre cine pe cine plimbă.
Am privit cerul îndelung, umplându-mi retina cu seninul lui. E destul de rar așa, în perioada asta. Tonurile lui preferate sunt nuanțele terne de gri. Astăzi, însă, a fost pe gustul meu.
Am privit toate foișoarele, niciunul nu m-a atras să stau în el, deși erau goale. Cu precădere unul, care mi-a fost și îmi este încă drag, l-am simțit ostil și, natural, am simțit nevoia să mă îndepărtez de el. Poate amintirile dragi impregnate în el, poate patina timpului ce se așterne ușor peste balustradele lustruite, poate gândurile mele multe neasimilate corect, m-au făcut să nu-mi doresc nici măcar să-l privesc.
Poate în alt răsărit, în altă poveste. Sau poate niciodată.
Citiți și Și dac-aș fi un răsărit, tot aș admira unul (16).
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Câtă primăvară încape într-o floare? - 24 martie 2023
- Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografului Andrei Dobre - 9 martie 2023
- Sfânta Superficialitate, cea de toate zilele - 3 martie 2023
