Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografului Vlad Eftenie

„Până când nu am simțit razele soarelui nu mi-am dat seama că am stat până atunci în umbră.” – Suzy Kassem. Eu completez, la răsărit. Răsăritul, momentul zero al zilei, m-a făcut să mă îndrăgostesc de el. Iremediabil. Răsăritul, promisiunea unei noi aventuri pe tărâmul vieții, m-a inspirat. Răsăritul, frumusețe divină, m-a învățat să-mi prețuiesc și să-mi iubesc liniștea din mine.

Răsăritul, în simplitatea sau complexitatea lui, mi-a adus în prim plan Fotografii de răsărit, o specie aparte. Invitatul de azi este VLAD EFTENIE, lector în cadrul universității UAUIM București și spune despre el că nu e fotograf. Eu râd. Dați un simplu search pe google despre el și o să vedeți de ce. Îl mai puteți găsi pe Instagram aici, sau pe www.vladeftenie.ro.

M-a surprins într-un mod plăcut, acceptând să-mi răspundă la câteva curiozități, iar răspunsurile lui… mai bine le descoperiți singuri. De-aia-mi place să pun (cred eu) altfel de întrebări. Unele cât se poate de umane.

De fiecare dată când vii la mare, iar tu vii des, răsăritul e rutină pentru tine. De ce nu lenevit dimineața și fotografiat de răsărit?

Nu aş spune “rutină”, mă feresc cu totul de aceasta, este o fundătură pentru creativitate, curiozitate şi în general, pentru sănătatea mentală. I-aş spune “obicei”. 🙂 Care vine pe un lung traseu al unei transformări personale, în relaţie cu marea. Am cunoscut marea în anii 80, atunci exista pentru mine doar în august, preţ de 12 zile, alături de părinţi. Marea definea apogeul vacanţei de vară. Abia din facultate am început să o explorez cu un aer de libertate. Prin ‘98 am ajuns pentru prima dată pe plaja din Vamă şi nu am stat mai mult de 5 minute, nu exista şi nu se întâmpla nimic.:) Prima dată când m-a prins luna septembrie în Vamă, m-am simţit complet rebel, era o stare fantastică. Abia de prin 2014 m-am gândit să explorez marea în extrasezon, iar prezenţa la răsărit a devenit obicei de prin 2017. Cu paşi mici, stropi mici, fire de nisip adunate, timpul a început să nu mai impună limite ale prezenţei pe malul mării, percepţia a fost eliberată. Am ajuns să apreciez mai ales extrasezonul. M-am transformat în timp, iar marea a devenit din ce în ce mai apropiată, sursă de orizont şi de linişte interioară.

E minunat să poţi fi martorul apariţiei primei raze.

Nu există două răsărituri cu aspect fotogenic identic. Cerul, lumina, pescăruşii, norii coloraţi, undele valurilor, totul crează un tablou viu, totul se transformă extrem de repede. E un spectacol unic, irepetabil, grandios. În oglindă, apusul aduce cu sine închiderea unui ciclu.

Când sunt la mare, simt că am datoria de a fi prezent la răsărit. Trezitul dis-de-dimineaţă induce o disciplină. Indiferent dacă e ger sau cald, să fiu acolo, să fiu prezent, să asist şi să fotografiez, mă ajută să mă simt conectat, creativ şi zâmbitor. Nu m-aş simţi bine stând, ştiind că undeva aproape se întâmplă ceva extraordinar, fotografiabil.

Eu: da’ chiar așa. Cum să pierzi spectacolul oferit? Dă-l încolo de somn, îl recuperezi tu, după. La serviciu, în metrou, la film… numai nu la volan, da? Oricum, frumoasă evoluție, mai ales personală. Răsăritul dă dependență, știu.

Care ți se pare momentul forte al răsăritului și pe care îl exploatezi maxim fotografic?

Desigur, prima rază a soarelui. Am ajuns în timp să cunosc fazele răsăritului, în funcţie de anotimp, de temperatură. Chiar îmi place să fac pronosticuri pornind de la apusul precendent, câteodată există unele conexiuni vizuale. Îmi place să mă las surprins, trebuie să fii pregătit pentru orice. Am prins curcubee, ninsoare pe fundal roşiatic, perdele gri de ploaie, nori parcă pictaţi. Îmi place lumina roz dinaintea răsăritului, apoi prima rază e magică. Mai departe urmează ora de aur, e un timp bun pentru fotografiat, se nasc umbre şi contraste. Temperatura culorii trebuie îmblânzită, se trece rapid de la tonuri reci la unele calde. Ideal când sunt nori pufoși, pescăruşi, pescari, oglindiri. Variaţiunile pentru impact vizual asigurat sunt infinite.

Eu: deci, practic, nu lași nimic să-ți scape. Bun așa. Mi-am luat pixul, agenda și am notat.

Se spune că bărbații nu-s prea emotivi. Totuși, răsăritul reliefează în ambele sexe emoții dintre cele mai diverse. Dacă ar fi să menționezi o emoție care te însoțește mereu în timpul răsăritului, care ar fi aceea?

Ba sunt, dar în cultura est-european-balcanică sunt crescuţi să nu recunoască, să reprime trăirile emotive. Noroc că teoriile legate de inteligenţa emoţională şi importanţa exprimării emoţiilor nu mai sunt necunoscute, cu o “dezvoltare personală” suntem astăzi cu toţii datori. 🙂 Nu m-am ferit să mă exprim şi am fost, din fericire, încurajat. Prin fotografie am aflat o cale minunată de a comunica şi celorlalţi ceea ce simt, ce şi cum văd, cum poate fi pusă în lumină o viziune, este eliberator. La răsărit simt o emoţie vie, o vibraţie interioară, mă simt creativ, cred că zâmbesc când declanşez. Să fiu prezent, să pot vedea şi exprima ce simt, îmi crează o stare de fericire şi linişte.

Eu: asta a fost întrebarea mea preferată. Te simți viu, făcând ceea ce-ți place, asta cred că e esența noastră. Felicitări pentru curajul și libertatea exprimării!

Dintre toate „jucăriile” tale fotografice, cu ce anume îți place cel mai mult să fotografiezi?

Nu am un aparat preferat, îmi place să pot folosi cel mai adecvat instrument cu ajutorul căruia să pot reda cât mai expresiv ce simt, cum am văzut răsăritul. Câteodată lucrez concomitent cu un mirrorless cu două-trei obiective, cu un compact, cu unul sau două telefoane, drona, e o orchestră foto acolo. 🙂 De la cadrul larg şi până la cine ştie ce detaliu din zare, trebuie să pot ajunge să folosesc focala adecvată, senzorul potrivit, setările echilibrate. Dar mai ales să fiu acolo, să întâmpin soarele şi să respir briza, să ascult pescăruşii, asta e cel mai important.

Eu: deci… toate. :)) Am înțeles, nu tot timpul, dar personal, m-aș enerva să car atâtea după mine. Mai ales după ce, în urmă cu două veri am fost jefuită pe plajă. La răsărit, evident.

În spatele aparatului există întotdeauna un om. Dincolo de cunoștințele lui tehnice, aparatura folosită sau abilitățile lui practice, rămâne viziunea lui. Ce anume te inspiră cel mai mult în realizarea celor mai bune cadre?

Cred că imaginația joacă un rol decisiv, alături de curiozitate şi buna cunoaştere şi mânuire a instrumentelor. Să treci dincolo de ceea ce se vede. În fotografia artistică nu e important să exprimi realitatea cu precizie, ci ceea ce simti, cine eşti tu atunci. E mult despre tine, de fapt, în faţa spectacolului lumii. Mă inspiră lumina, culoarea, aroma aerului, sunetul valurilor, starea de iminentă declanşare a unei întâmplări irepetabile. Mă inspiră acele stări care îmi trezesc imaginaţia, copilul interior iese atunci la joacă şi timpul stă în loc. Mă simt bine când un pescăruş trece prin cadru exact acolo unde aveam nevoie de el. 🙂

Eu: pe mine m-a inspirat odată un câine vagabond. A intrat în apă, s-a bălăcit, efectiv se juca cu valurile, le mușca și mi-am zis, gata, până aici. Dacă el poate, eu de ce nu? Am lăsat baltă fotografiatul, aproape că l-am copiat în mișcări. Aproape. În rest, mă inspiră detaliile. Asta, dacă sunt suficient de trează să le și văd.

Întrebarea standard pe care o adresez tuturor, fără excepție: Ai făcut sau ai avut parte de vreo trăsnaie sau întâmplare hazlie la răsărit? Dacă da, care a fost aceea?

Nu prea ştiu, că nu sună ofertant. Odată, atunci când se schimba ora, am ratat complet setarea alarmei şi am întârziat o oră la întâlnirea cu răsăritul. M-am simţit vinovat, am alergat. În rest, mă las purtat, îmi place să caut noi şi noi unghiuri, mă simt bine când pot vedea ceva nou, cu alţi ochi. Important e să fiu acolo. După ce văd prima rază, ziua bună poate începe.

Eu: asta cu ora am pățit-o și eu, însă mă duceam mai devreme cu o oră. Am realizat când eram la ușă, pe picior de plecare. Am făcut retur în pat, iar după ceva timp, m-am dus și eu la ora potrivită.

Fotografiile lui Vlad sunt minunate. Eu când le privesc, parcă sunt acolo. Parcă sunt corp comun cu natura. Probabil că asta înseamnă talent, muncă, dăruire.

Citește și Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografei Galia Dan.

foto: Vlad Eftenie

Fabiola Ion
Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Am descoperit că-mi place să mă joc cu literele, să le potrivesc zâmbetului, să le dau sens și valoare. Deși nu le-am studiat îndeajuns, ele mi-au pătruns în suflet, apreciind astfel puterea lor incontestabilă. Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă. Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.

Lasă un răspuns