Că tot e luna iubirii, pufoșenii, plușuri, enemoare, trandafirași criogenați, șnurulețe roșii, ciocolată, bombonele și alte „ele”, m-am hotărât cu subiect și predicat să mă îndrăgostesc și io, să fiu (iar) în rândul lumii. My new love trebuie musai declarată în văzul lumii, așa că mă conformez.
Să știți că am cugetat ceva timp până l-am ales. Mie-mi plac relațiile de lungă durată, să ne consumăm reciproc nervii și timpul, așa că după o săptămână de gândire profund psihologică, în concordanță cu nevoile inimii mele, am pus degetul pe el și am zis gata, tu ești, pentru următorul (cel puțin deceniu), ne vom vedea și stresa reciproc zilnic.
Au atârnat greu în balanță performanțele lui fizice, fără ele nu valora absolut nimic în ochii mei. În plus, să fie negru (o dată-n viață să-ncerc și eu ceva nou), să fie mut, de preferință, și să dureze mult. Cât mai mult. De la o oră jumate în sus. Ei bine, Divinul mi-a ascultat pretențiile și mi l-a livrat chiar la ușă pe Gicu’ Păduche.
My new love. Oh, my God! E perfect!
Gicuță ăsta performantul, mânca-l-ar mama de potent ce e el, a fost botezat așa de fiică-mea mare. Eu am zis că numele ăsta trage a sărăcie, ea nu, că păduchele trage numai la curat. Cea mică i-a zis în fel și chip, a făcu sondaj de opinie cu ce nume să poarte. Bob buldozeru’, Sclavul, Micutzu, Robul, Tinkerbell. Eu mă gândeam la Georgică sau Bobiță. Ca să-i pot striga Ce faci, Bobiță, te sui pe mine? Pe picioarele mele? Nu știu, simțeam nevoia să-l alint cumva, că și-așa n-am timp de el. Îl văd, îl salut, rareori pun mâna pe el, îi trasez ce și cum să facă, iar el execută întocmai.
Cum să nu iubești magia asta neagră? Minunea neagră. Mă rog, noua mea jucărie neagră. Un aspirator robot, o invenție care nu mă calcă pe nervi picioare, a învățat să mă ocolească, escaladează covoare și praguri. Cel mai important, își face treaba bine, în timp ce eu îmi beau cafeaua din fix vârful patului și-l privesc triumfătoare cum face curse pe sub mine. Pe sub pat, adică. Eu sorb cu nesaț picuri de licoare neagră, el soarbe cu pasiune orice fir de scamă sau praf din jurul meu. Îl privesc cu superioritate, când el trudește și iar trudește, în timp ce îi urmăresc relaxată și amuzată prestația.
Ne înțelegem perfect, zău. Când e și el, săracu’, epuizat de la atâta efort, se duce singur-singurel la locul lui, să-și încarce bateriile. Toată lumea fericită și satisfăcută. El că și-a făcut treaba în legea lui, eu că am casa lună, fără să ridic un deget. Mă rog, ridic doar unul singur, când apăs start din telefon. Iar Gicu’ Păduche se execută, că de-aia e robot.
Nu, nu m-a plătit nimeni, nici măcar c-o bomboană, să-i fac asemenea declarație textuală de iubire. Doar că-l iubesc de mor pe Gicu’. Păduche.
Citește și Cel mai frumos compliment.
foto: pixabay.com
Am descoperit că, așezate cu grijă în vârful unei penițe meșteșugite, ele pot crea un întreg univers, menit să schițeze uneori destine. Astfel, prin intermediul lor, pot transmite o stare de bine frunților încruntate de atâtea griji sau pot stârni emoții în inimi închistate, care au uitat să simtă.
Prin ele, am descoperit oameni și întâmplări, vise și speranțe, zâmbete și lacrimi. De fapt m-am descoperit pe mine, într-o altă formă, poate cea mai autentică dintre toate, iar pentru asta nu mă pot simți decât binecuvântată și recunoscătoare.
- Câtă primăvară încape într-o floare? - 24 martie 2023
- Răsăritul prin ochii, gândurile și lentila fotografului Andrei Dobre - 9 martie 2023
- Sfânta Superficialitate, cea de toate zilele - 3 martie 2023
